Acum vreo zece ani trebuia să fac un fel de reportaj-anchetă la Mangalia, pentru Ziua de fu.

Rene Parsan

Subiectul, o ciorovăială între tracologi din care nici acum nu înţeleg mare lucru. Cu aceasta ocazie l-am cunoscut pe profesorul Valerică Georgescu, Dumnezeu să-l odihnească!, directorul Muzeului Callatis. Era vară şi frumos, sezon estival. Ancheta care a durat trei zile a început într-un bistro rezemat de muzeul cu pricina, nu de alta, dar să nu ne depărtăm prea mult de subiect. Şi tot în acelaşi loc s-a şi sfârşit.

Prima zi, de încălzire, spriţ de vara. Am discutat despre traci, geţi, enoţi, avari, pecenegi, paceaure, romani, mangalioţi, bizantini, bizami, costoboci, dropii, parţi, pârşi, goţi, vizigoţi, vizoni, agatârşi, mufloni, politică…

A doua zi, acelaşi loc. Sezonul estival continua. Parodontax, cafea, acid acetilsalicilic. Nu reuşeam în nici un fel să mă apropii de subiectul anchetei. Dom’ profesor a văzut ca sunt bâtă, m-a aşteptat să mă deştept şi m-a invitat să facem câţiva paşi pentru poftă de mâncare. Nu am mers mai mult decât vreo două sute de metri printre colaci umflaţi si gonflate celulitice, am dat un colţ şi am ajuns în faţa unui depozit de materiale de construcţii. Era sâmbătă, poarta închisă.  Dom’ profesor a fluierat. Nu s-a arătat nimeni. „E, o dormi nea Gică”, şi m-a invitat să sar peste poarta glisantă. Apoi ţuşti şi el sprinten ca Champollion. Câinii îl cunoşteau, ne-au mirosit politicos şi ne-au însoţit dând din coadă printre fiare, cofraje şi cărămizi până într-un colţ al depozitului. Dom’ Valerică Georgescu s-a oprit în faţa unui paralelipiped de cărămidă văruit, care semăna foarte mult cu o intrare într-o pivniţă oltenească, a scos un lanţ de care atârnau vreo douăzeci de kilograme de chei. A căutat-o pe cea potrivită, n-a găsit-o, aşa că a scos cu uşurinţă din tocul uşii belciugul de care atârna un lacăt chinezesc, sau bizantin(?).

Am coborât într-o groapă consolidată cu bolovani. Se vedea mâna omului. Deasupra intrării era scrijelită superficial în grinda de piatră o cruce despre care nişte neofiţi ca mine ar fi zis că e malteză, sau de fier. Scrijelitura era vopsită cu roşu, probabil cu ocazia ultimei finanţări de restaurare prin care muzeul a fost dotat cu tempera. Era răcoare, aspirina îşi făcea efectul, în sfârşit! „Ştii măi băiatule, ce-i aici?” „E bine, dom’ profesor, măcar nu mai bate soarele”. „Ei bine, elev Pârşan, acest mormânt este cel mai vechi document care atestă creştinismul pe teritoriul actualei Românii. Sec II-III, că n-avem carbon să-l datăm exact”. (L-am citat pe dom’ profesor din memorie, aşa ca datarea aiuristică sec II-III îmi aparţine).

Lecţia o dată încheiată, domnul Valerică Georgescu s-a dus acasă să se întindă şi eu m-am grăbit să mă arunc în mare.

A treia zi, acelaşi loc. Meniul zilei a doua. Întrebare la cafea, turcească: „Daca este atât de valoros de ce nu este măcar protejat, dacă nu valorificat? De ce dom’ profesor nu mutaţi depozitul?”, am pus eu o întrebare care mă frământa pe atunci la fel de mult ca şi acum. „Nu putem, pământul este al lor, doar mormântul e al meu”. „Şi de ce nu a fost măcar speculată turistic, dacă nu istoric, această dovadă indubitabilă a existenţei unor creştini pe meleagurile Dobrogei actuale?”

„Mă băiatule, tu şti câte asemenea lucruri există în România? Uite la Dobrogea, unde este un gorgan sau un şanţ acolo este un vestigiu. Şi Oltenia ta e plină de situri, ştim o mare parte din ele”. „Păi, dezgopaţi-le, să ştim şi noi”. Dom profesor a oftat, a comandat una mică, deşi subiectul cerea una mare. „Am lucrat 30 de ani la o cetate, vara. Primăvara când mă întorceam ce dezgropasem eu furaseră ei (românii, turcii, tătarii, bulgarii, lipovenii, vandalii…). Prin toate grajdurile şi temeliile Dobrogei, şi nu numai, sunt pietre tombale, coloane, ţigle, cărămizi, artefacte, unele documente inestimabile. Mai bine să nu mai dezgropăm nimic, nu suntem suficient de responsabili încă. Şi nici n-avem bani să le păzim. Au stat atâta vreme sub pământ, mai pot aştepta o vreme până ne recivilizăm. E drept şi pe noi ne mănâncă, dar mai bine decât sub pământ nu le e”. Nu păream foarte convins.

Dom’ profesor s-a ambalat: „Ai maşină? Hai să-ţi arăt ceva”. L-am sunt pe colegul şi şoferul Cicuţ – numele i se trage de la obiceiul de a consuma numai oribilul amestec de apă, zahăr şi euri. S-a întors de la plajă mormăind, s-a scuturat de nisip şi a demarat.

Am ieşit din Mangalia, am ajuns în câmp, am trecut prin nişte şleauri şi am ajuns în faţa unui gorgan. Dom’ profesor şi-a scos din nou legătura cu o mie de chei; nici azi nu pricep unde încăpea: „Acesta este un mormânt princiar tracic…Futu-le muma-n …., mi-au furat poarta!”

Pe laturile intrării dreptunghiulare se vedeau urmele unor stăvechi ţâţâni. L-am însoţit în interiorul gorganului. „Asta este una din principalele mele descoperiri”, a strivit cu gheata un prezervativ Valerică Georgescu (jur!). „N-am avut fonduri decât să pun un grilaj de metal, evident că pe ăla l-au furat, resturile sunt în dulap la muzeu„.

În aceeaşi seară, la sfârşitul ultimei zile de documentare. Vine vorba despre o mare descoperire, un mormânt trac, altul, nu ăla de-l văzurăm un pic mai devreme. Păream interesat de subiect. Vă reamintesc că bistroul unde se desfăşura şi această ultimă conversaţie era lipit de Muzeul de Arheologie Calatis. „Vrei să-l vezi?”. „E departe?”. Dom’ profesor se uită prin sală atent, măsoară ceva în gând şi zice: „Păi e chiar sub noi. Ocolim puţin prin muzeu şi ajungem imediat. Am cheile”.

Nurbatlar sau Murfatlar – Comoara din dealul Tibişir

Citeste mai multe pe Verde de Romania