Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roReportaj România, plai de Secărie

România, plai de Secărie

scris de Teodor Seran
4 afisari

Ca oameni, tânjim întotdeauna să călătorim în locuri îndepărtate, cu setea de a cunoaşte tărâmuri noi şi oameni noi. Într-o viaţă de om, nu reuşim întotdeauna să vedem toate locurile la care visăm. Niciun pământean nu a reuşit vreodată să colinde întreaga planetă. Nu izbutim să ne vedem în totalitate nici propria ţară, deşi uneori avem falsa impresie că o cunoaştem în întregime. Întotdeauna vor rămâne locuri pe unde nu am călcat niciodată chiar dacă prin vizitarea lor am putea descoperi frumuseţi nebănuite. Existenţa umană îşi urmează cursul ei firesc, uneori ieşit din tiparele comune, dirijându-ne către ţeluri meschine, dar mai degrabă necesare vieţii cotidiene. Dacă îţi este totuşi dat să calci prin locurile pe care nu le-ai văzut niciodată, vei ajunge cu siguranţă într-o zi să le vezi.

Secaria

Secaria

Drumul către Gura de Rai

În dimineaţa de Duminica Tomii, am plecat spre Câmpina cu intenţia de a ajunge în Munţii Ciucaşului, urmând firul apei, pe Valea Doftanei. Ieşirea din Câmpina ne-a adus surpriza de a constata că oraşul nu este reprezentat doar de strada principală flancată de clădiri moderne, ci mai degrabă de străzile aflate în spatele blocurilor, cu case cochete, îngrijite şi curţi înveselite de cromatica florilor. Oraşul este o îmbinare între rural şi urban, farmecul de localitate montană pitorească fiind dat de casele construite în stil tradiţional, înconjurate de cele mai multe ori de dealuri domoale şi de livezi cu pruni şi meri. Şoseaua urcă pe Valea Doftanei, care se ghiceşte undeva în dreapta, cu albie generoasă, dar cu apă puţină. Pe indicatoare scrie că mai avem de străbătut 40 de kilometri până la Barajul Paltinu, care reţine apa pârâului, în această zonă aproape inexistent. Ca mai peste tot în zonele rurale din România, calitatea asfaltului ne permite să rulăm doar cu viteză redusă. În consecinţă, putem admira în voie peisajul. Valea Doftanei este o vale sărăcăcioasă, lipsită de vegetaţie abundentă. Din când în când, pe dealurile de pe malurile râului apare câte un pâlc de pădure, scăpat de furia tăietorilor de lemne. Dezbrăcată de vegetaţie, valea are o înfăţişare austeră şi tristă. Înainte de a ajunge la baraj, trecem pe lângă stânci uriaşe, care flanchează drumul, răsărite din albia îngustă a râului. Cea mai mare dintre ele, fără vegetaţie şi şlefuită de ploi se numeşte „Stânca Dracului”. Legenda spune că din vârful ei s-au aruncat în apele învolburate ale râului ţinându-se de mână, doi îndrăgostiţi a căror iubire tainică nu era acceptată de către părinţi. Pe partea cealaltă a drumului se află „Cuşma de Haiduc”, o stâncă la fel de masivă, aplecată ameninţător deasupra şoselei. Mai sus de aceste chei originale, valea devine largă, pe mijlocul ei curgând doar un firicel de apă.La doar 10 kilometri, se află Barajul de la Paltinu.

Raiul şi Măria-Sa Gunoiul

Gunoiul, imparatul apelor

Gunoiul, imparatul apelor

Barajul de la Paltinu, care adună apele din amonte ale Doftanei, este un baraj în dublu arc, cu o lungime de 455 de metri şi o înălţime de 108 metri. Accesul spre coronamentul barajului este blocat de o barieră dublă, flancată de o placardă cu „accesul interzis” care îi avertizează pe turişti că scăldatul în lac, aruncarea resturilor menajere, adăparea animalelor şi amplasarea corturilor sunt interzise. Peisajul generos nu poate fi urmărit decât de pe mal, neexistând posibilitatea de a cuprinde cu vederea întreaga panoramă a lacului de acumulare. Ceea ce intrigă încă din primul moment este impresia acută că acest baraj este părăsit de către oameni. El a fost construit în anul 1970 pentru alimentarea cu apă a oraşului Câmpina şi Ploieşti şi pentru irigarea a 9.000 de hectare arabile în zona Ploieşti-Băicoi. Vreme de 50 de ani, sute de mii de locuitori din cele două oraşe prahovene au băut apă potabilă din barajul de la Paltinu, alimentarea cu apă funcţionând şi în prezent. Spre deosebire de marile baraje ale României, barajul de la Paltinul nu este păzit, chiar dacă acesta alimentează cu apă potabilă sute de mii de consumatori. Nu există o monitorizare din partea Administraţiei Naţionale Apele Române prin Direcţia Apelor Buzău-Ialomiţa. Aceasta s-a mulţumit să amplaseze pe malul barajului un panou de avertizare în care se menţionează cerinţa expresă de a nu se arunca gunoi în apa lacului de acumulare. Cerinţa expresă este ca de obicei în România inutilă, pentru că şi aici, ca în mai toate lacurile de acumulare, există un munte de gunoi adunat de curenţii apei la baza barajului. Componenţa acestuia este atât de eterogenă încât practic nici nu se poate descrie. Tot ceea ce poate pluti pe apă formează un morman dezgustător de gunoi, care nu deranjează deocamdată pe nimeni. Crengi uscate sau chiar arbori întregi, haine vechi îmbibate de apă, scânduri vechi, folii de plastic, uşi şi ferestre dezafectate, preşuri şi covoare plutitoare, pantofi vechi şi scâlciaţi şi bineînţeles sute de PET-uri de toate formele şi dimensiunile. În mijlocul grămezii zărim chiar şi fostul ponton de pe care se îmbarcau cândva turiştii pe hidrobiciclete, care tronează acum dezafectate în mijlocul grămezii de gunoi. Turiştii veniţi astăzi de Ziua Tomii în excursie la Barajul Paltinu stau grămadă la intrarea pe coronament şi fac fotografii cu lacul de acumulare, încercând să evite grămada pestilenţială de gunoi. Foarte puţini ştiu că din acest baraj se alimentează cu apă potabilă locuitorii din municipiile Ploieşti, Câmpina şi Moreni. Şi mai puţini oameni din aceste oraşe ştiu că beau în fiecare zi apă dintr-un baraj sufocat de gunoaie.

Gunoiul, sursa de poluare si contaminare

Gunoiul, sursa de poluare si contaminare

Panou de avertizare

Panou de avertizare

Chiar dacă autorităţile ar susţine cu cinism că nu există niciun pericol pentru sănătatea consumatorilor de apă, deoarece înainte de a fi livrată în casele oamenilor se face tratarea apei, această motivaţie nu poate fi acceptată datorită unor argumente de necontestat. Argumentul principal îl constituie inexistenţa în România a unor staţii de tratare a apei moderne performante, care să reuşească să îndepărteze din apa poluată reziduurile mecanice, chimice şi bacteriologice. Calitatea organoleptică şi microbiologică a apei potabile făcută publică de către autorităţi nu este niciodată cea reală, de cele mai multe ori managerii staţiilor de tratare a apei şi autorităţile locale făcând publice buletine de analiză a apei potabile care nu corespund realităţii. Conform datelor furnizate de către administratorii „Staţiei de tratare a apei de la Voila-Prahova”, apa potabilă furnizată consumatorilor din Ploieşti, Câmpina, Moreni şi din alte localităţi învecinate acestor oraşe nu se abate de la standardele menţionate în Legea nr. 458/2002 privind calitatea apei potabile.

Panou informativ pentru turisti

Panou informativ pentru turisti

Staţia de tratare a apei de la Voila-Prahova a fost dată în funcţiune în anul 1978, având o vechime de 43 de ani. Nu există nicio informaţie publică despre o modernizare efectuată la această staţie de tratare. Eficienţa staţiei de tratare raportată de către managerii staţiei se prezintă astfel: pentru turbiditatea apei după dezinfecţie, măsurată în UNT, este de 5%, pentru coliformi totali la 100ml, este de 100% şi pentru oxidabilitate, măsurată în mgO2 la 1 litru, este 21%. Aparent, aceste procentaje creează impresia că sunt respectate condiţiile de calitate ale apei potabile. Un singur indicator de calitate este sub limitele admise: oxidabilitatea apei, care este mai mică decât cea permisă de standarde. Cantitatea de gunoi existentă în prezent în barajul de la Paltinu creează mari îndoieli în ceea ce priveşte existenţa reală a celorlalţi indicatori de calitate ai apei, existând riscul ca turbiditatea apei să fie mai mare decât cea admisă şi numărul de bacterii coli peste limita legală. În primul caz, existenţa suspensiilor din apă pune în pericol rinichii consumatorilor, în timp ce existenţa bacteriilor coli poate produce afecţiuni grave ale tubului digestiv. Deşeurile din barajul Paltinu reprezintă o sursă de poluare, dar în acelaşi timp şi o sursă de contaminare a apei, cu consecinţe nefaste pe termen lung asupra sănătăţii consumatorilor. Localnicii confirmă că în zonă se observă extrem de rar prezenţa unor specialişti de la Ministerul Sănătăţii şi Familiei sau de la Ministerul Mediului, care să monitorizeze gradul de poluare al apei. Modul în care arată apa din lacul de acumulare, sufocată de grămezile de gunoaie, ne îndreptăţeşte să credem că afirmaţiile locuitorilor din zonă sunt adevărate.

Cenuşăreasa Prahovei

Coronament - Barajul Paltinu

Coronament - Barajul Paltinu

Şoseaua care duce spre Valea Doftanei şerpuieşte tăcută pe lângă lacul de acumulare a cărui apă este de un albastru-murdar. Peisajul din jur este generos şi poate rivaliza cu peisajele montane pe care le întâlnim în staţiunile consacrate pentru turism. În zona în care ne aflăm, turismul este inexistent, nefiind reprezentat nici măcar de o pensiune de două garoafe sau de un hotel de două stele. Doar la coada lacului, onoarea zonei este salvată de câteva case de vacanţă cochete, construite în stilul arhitecturii tradiţionale din zonele montane ale Prahovei. În ciuda lobby-ului din ce în ce mai mare de care beneficiază în ultimul timp comuna Valea Doftanei, încă de la intrare se poate constata că aceasta nu poate să prezinte nimic deosebit unui eventual flux de turişti. Mentalul colectiv păstrează de mult timp intenţia fierbinte a unor factori de decizie de a transforma localitatea într-o perlă a turismului montan. Acest lucru nu s-a întâmplat şi nici nu pare a se întâmpla într-un viitor apropiat. În comună nu există decât vreo câteva pensiuni rătăcite pe dealuri şi niciun hotel mai acătării. Majoritatea caselor sunt răsfirate pe dealul lung şi golaş aflat pe malul stâng al pârâului Doftana, zona semănând cu o copie nereuşită a cartierului „Zamora” din Buşteni. Doar aşezarea celor două localităţi este identică, deoarece în Valea Doftanei lipseşte pădurea deasă ca peria şi somptuozitatea vilelor, condiţii esenţiale pentru ca această comună să fie considerată o staţiune de lux. Singurul bun câştigat, oferit ca dar de către natură, este pitorescul caselor şi frumuseţea naturii, care mai reuşesc să atragă privirile turiştilor rătăciţi prin aceste locuri. Localitatea nu respiră un aer turistic. Nu există un centru de documentare şi informare turistică şi un restaurant dedicat exclusiv popasului celor care trec prin zonă. Totul a rămas arhaic şi rural, aşa cum era şi cu 50 de ani în urmă. Comuna este lungă şi neatractivă, având graniţele undeva aproape de vârfurile Munţilor Ciucaş, în zona botezată de localnici „Cuibul Cucului”. O eventuală racordare a comunei la circuitul turistic naţional presupune în primă urgenţă realizarea unei infrastructuri capabile să asigure promovarea turismului. Valea Doftanei rămâne un Rai primar şi trist, care suspină şi visează în fiecare zi că mii de oameni îi vor trece cândva pragul.

Pustiul din Ţara Seacă

Secaria2Pentru că în Valea Doftanei în afară de natură, nu te mai îndeamnă nimic să rămâi, am hotărât să plecăm din Raiul fără strălucire, spre alte minuni recunoscute ale turismului autohton. Deoarece Valea Râului Doftana se înfundă, în afară de drumul de întoarcere, pe lângă Barajul de la Paltinu, se poate adopta o soluţie radicală: drumul spre Comarnic, prin Secărie. Şoseaua este acoperită cu asfalt uzat şi peticit. Chiar aşa de plâns cum arată, nu s-ar putea urca muntele care desparte Secăria de Valea Doftanei, fără prezenţa asfaltului. Serpentinele care te ajută să urci muntele sunt abrupte şi dese, încât doar pe timp de vară şi dispunând de o maşină puternică pot fi urcate. De sus, din vârful muntelui abrupt se deschide o panoramă amplă asupra comunei Valea Doftanei care îţi taie răsuflarea. Abia acum, din vârful muntelui, se poate evalua potenţialul turistic uriaş al Văii Doftanei. Dincolo de crestele înalte intrăm într-o lume neprimitoare, fără niciun reper deosebit. În vale se zăreşte Secăria, comună formată din zeci de grupuri de case, împrăştiate pe dealurile sterpe. Pădurile au fost tăiate cu nesăbuinţă, doar pe ici, pe colo, rămânând în urmă pâlcuri mici de arbori. Impresia dezolantă este dată de stâncile mari şi numeroase, care transformă coastele dealurilor în păşuni impracticabile. Casele sunt agăţate de coaste abrupte şi nu dispun de prea mult teren în jurul lor. Câţiva pomi fructiferi, o curte modestă înconjurată de garduri de lemn şi poteca care duce spre casa vecinului, în deal sau în vale. Viitorul acestor localităţi, cu case împrăştiate pe dealuri, la care accesul pe timp de iarnă este practic imposibil este incert, existând îndoiala că ele nu vor rezista ca localităţi independente. Astfel de comune cocoţate pe dealuri abrupte, rupte de civilizaţie, din care tinerii au plecat în majoritate covârşitoare spre alte zări mai bune, sunt destinate pieirii. Bătrânii care au rămas se vor stinge rând pe rând, în timp ce tinerii nu se vor mai întoarce niciodată acolo unde nu îşi pot câştiga existenţa. Farmecul şi perenitatea satului românesc sunt în pericol de a dispărea odată cu schimbarea mentalităţii oamenilor de a-şi duce existenţa zilnică. În astfel de comune izolate şi sărace, specializarea profesională a dispărut. Nu mai există ciobani, nu mai există tăietori de lemne şi din păcate există din ce în ce mai puţini agricultori. O intuiţie inspirată a geniului popular, nelocalizată în timp, a dus la botezarea acestei localităţi cu un nume care exprimă o realitate copleşitoare: Secăria. Locul unde pământul şi oamenii nu mai au nimic. Doar existenţa zilnică zbuciumată şi seacă.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult