Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roReportaj Tănţica Aviatoarea. Când zboară, vulturii nu plâng niciodată (Galerie Foto)

Tănţica Aviatoarea. Când zboară, vulturii nu plâng niciodată (Galerie Foto)

scris de Teodor Seran
39 afisari

La Târgovişte, pe o stradă de lângă Şanţul Cetăţii, într-o cocioabă mizerabilă, fără căldură, fără curent electric şi fără apă, locuieşte Constanţa Cluceru, o bătrână de 81 de ani.

Tantica Cluceru,amintiri despre trecutSuferă de afazie cronică şi nu aude nimic dacă nu te apleci la urechea ei să o întrebi tare şi rar despre viaţa ei. Este mică de înălţime şi îmbrăcată sărăcăcios, dar ţine capul sus şi te priveşte în ochi cu sinceritate. Vorbeşte corect şi limpede limba română. A fost tipograf şi a trăit printre cărţi şi ziare vreme de 40 de ani. Viaţa i-a lăsat o amintire de nepreţuit, care a rămas mereu vie: bucuria imensă de a zbura aproape de cer.

La 20 de ani a cunoscut zările albastre din înalţimi. A plutit cu planorul deasupra pământului, liberă ca vulturii care urcă spre înaltul cerului. Când viaţa a coborât-o brutal din înălţimile albastre, pe pământul oamenilor răi, obligând-o să se târască pentru a supravieţui, a rămas cu capul sus şi cu sufletul curajos. Vreme de 60 de ani nu a uitat niciodată că a fost cândva vultur.

Prima iubire- zborul

În 1949 o tânără zveltă, cu privirea îndrăzneaţă, păşea pe poarta Şcolii de zbor fără motor „Valeriu Pavlovici Cicalov” din Braşov. Tânăra tipografă Constanţa Cluceru din Târgovişte fusese selecţionată de „partid” să urmeze Şcoala de planorism. A îndrăgit imediat zborul şi planoarele, păsări tăcute cu care zbura pe deasupra munţilor. La terminarea cursurilor a ieşit prima din cei 32 de cursanţi şi a fost selecţionată să urmeze cursurile Şcolii de aviaţie militară de la Ghimbav. A zburat cu avioane militare, deprinzând taina pilotării lor. Avea în faţă o carieră strălucită de pilot militar.

Într-o zi, la şcoala din Ghimbav a sosit o telegramă de la Bucureşti, prin care era chemată de urgent la tovarăşul Scorţea, Ministrul Aviaţiei. I-a spus direct: „Tovarăşa Cluceru, pleci la Târgovişte unde te vei ocupa de construirea unui aerodrom! Vei avea sprijin de la partid pentru a înfiinţa şi o şcoală de aviaţie! Mult succes!” Ministrul i-a strâns mâna şi i-a dat o delegaţie oficială. I-a plăcut sarcina primită şi s-a dedicat îndeplinirii ei. A identificat terenul pentru aerodrom la Colanu, lângă Târgovişte. După ce l-a împrejmuit a început să strângă fonduri pentru construirea aerodromului. Au ajutat-o tovarăşii de la partid să organizeze reuniuni dansante pentru tineret în comunele din preajma Târgoviştei. Banii adunaţi din încasări i-a depus la Ploieşti, la tovarăşii de la Regiune. Aşa erau regulile atunci, aşa erau vremurile. De banii strânşi s-a ales praful. Nu s-a cumpărat nimic. Niciun gram de ciment, nicio tonă de pietriş. „Banii i-au băut cei de la Regiune, la restaurantul „Coroana” din Ploieşti! Aerodromul nu s-a mai făcut!”.

I-a dat telefon Ministrului Scorţea la Bucureşti şi a venit tovarăşu’ Dăscălescu să facă anchetă. – „ Ce ai făcut?”, a întrebat-o. „Ai dat banii la Regiune?”- „ Da, i-am dat ! Şi i-au băut porcii! Mergeţi la Ministru să decidă el, eu nu mai pot să fac aerodrom fără fonduri!”. Nici tovarăşu’ Ministru nu a dat de urma banilor. Întristată şi scârbită de comportamentul oamenilor care îi furaseră visul, a abandonat responsabilitatea realizării proiectului şi s-a întors la tipografie. A venit o comisie de la Bucureşti să se ocupe, dar aerodromul nu a mai fost construit niciodată. A părăsit pentru întotdeauna lumea zborului spre înălţimile albastre şi s-a întors în lumea cărţilor şi a ziarelor. « Am rămas definitiv tipograf-cărturar ! », zice cu un soi de mândrie sinceră. În voce se simte regretul de a fi părăsit zborul.

Viaţă cu plumb şi matriţe

La Tipografie colegii îi spuneau « Tănţica aviatoarea ». Era privită cu respect şi admirată pentru că fusese acolo sus, lângă cerul albastru, unde nu ajung toţi muritorii. Era respectată şi pentru că avea carte multă. Pe vremea aceea cine urma cursurile unui liceu era socotit « un om cu carte ». Pe lângă liceu avea şi o profesională de 3 ani şi un an la Şcoala de Comerţ. La examenul de Bacalaureat a ieşit a treia, după doi băieţi.  « Am fost dată în ziarul « Uzina şi Ogorul » şi felicitată de tovarăşii de la partid ! », îşi aminteşte.

La 25 de ani era tipograf-corector cu două categorii şi avea leafa cât un profesor. Îşi aminteşte că era o muncitoare conştiincioasă. Prin anii ’70 a cules 62 de telegrame pentru Nicolae Ceauşescu în două schimburi şi a ridicat cam 200 de kilograme de plumb. În loc să ajungă acasă, a ajuns la spital unde a avortat. I-a părut rău de copil, dar când a venit tovarăşu Dimitriu la spital cu fructe şi compot de vişine, i-a spus: „A trebuit să fac totul singură ! Nu avea cine să mă ajute! Ceilalţi corectori jucau popice, nu au vrut să lucreze suplimentar!”. S-a refăcut şi s-a reîntors la muncă, unde a făcut vreme de 40 de ani toate meseriile dintr-o tipografie. De avioane nu a uitat niciodată şi din când mai scoate din sertarul de la oglindă brevetul de planorism, la care se uită cu nostalgie. „Am pierdut mult pentru că am acceptat să fac muncă de partid, în loc să continui şcoala de piloţi militari! Nu am reuşit să fac nici aerodromul la Târgovişte! Am rămas un vultur fără aripi!”. Vocea nu îi tremură, dar din colţul ochilor nu apare nicio lacrimă. Chiar şi fără aripi vulturii nu plâng.

„Era gestionar şi beţiv de stătea ceasul!”

În viaţa personală, Tănţica spune că nu a avut niciun gram de noroc. A nimerit un bărbat rău. „ Minţea şi bea de stătea ceasul!”. Avea 47 de ani când l-a lăsat. Îi furase banii şi albumul de pictură din noptieră, pe care le vânduse pe băutură la cârciumă.

Nici de copii nu a avut noroc. Ancuţa, singura ei fată, este plecată de mulţi ani în Belgia cu tot cu nepot. Nu i-a mai văzut de trei ani. Nu îi trimit niciodată bani, nici măcar un euro. „Mă lupt cu pensia!”. Înainte de a sta în cocioaba de lângă Şanţ, a locuit la apartament. Cu trei camere, cu baie mare şi cadă de faianţă. L-a pierdut din cauza fetei care a făcut împrumut la bancă şi l-a ipotecat. Banca a vândut apartamentul şi restul de bani i-a cheltuit fata cu nepotul la mare. „Poţi să te duci la Patriarhul României, tot nu te iert!” i-a spus fetei.

Tănţica s-a adăpostit la o bătrână care avea cocioaba asta în care stă acum. N-au vrut să o îngroape nepoţii pe bătrână când a murit. A îmbrăcat-o în costumul ei negru de la Bacalaureat şi a înmormântat-o creştineşte. Apoi a rămas în cocioaba de lângă Şanţ unde stă de 30 de ani. Nu este chiar singură. Are 11 câini: 9 maidamezi şi 2 pechinezi. O apără noaptea şi mai are cu cine să vorbească. Mâine trebuie să meargă la medicul veterinar cu Florentina, pechineza cea mare. Nu i-a făcut vaccin şi nu se simte bine. „Vino mamaie mâine la 09.00!, i-a zis medicul veterinar. Ţi-o facem noi bine!”. În seara asta trebuie să îi facă căţeluşei o baie. Să meargă la medic curată.

„ Pe pământ rămân toate!”

Tănţica ignoră cu bună ştiinţă toate necazurile prin care trece. Când vorbeşte are în glas un soi de veselie forţată care o ajută să treacă mai uşor peste sărăcie şi bătrâneţe. Ai impresia că nu este nici săracă, nici bolnavă, nici singură, nici amărâtă. Recunoaşte că de la o vreme nu mai are nici ea prea multă putere. A început să i-a o masă pe zi la restaurantul de pe Bulevardul Castanilor. Ia un singur fel de mâncare, o ciorbă care o costă 5 lei. Trebuie să îi ajungă pensia, să se cârpească  cu ea o lună. „Pensie am unsprezece şi o sută!”. Şapte milioane le lasă la alimentara de pe Strada Mare, de unde ia alimente şi pâine pe datorie. Ia multă pâine pentru câini şi pâinea s-a scumpit „al dracului de mult!”. În fiecare dimineaţă le dă câinilor câte un pateu, iar seara le dă pâine înmuiată în supă. Face singură supa pe soba-cizmă pe care a cumpărat-o de la un meşter ţigan. A dat pe ea 4 milioane fără să îi facă probă. Abia după ce a ajuns acasă a văzut că scoate fum. „Îl înjur pe  ţigan de câte ori fac supă! Cred că a sughiţat de sute de ori!”. Se umple cocioaba de fum dar nu se lasă până nu termină supa. Câinii sunt ca şi copii ei şi nu trece nicio seară fără să le dea mâncare.

„Am făcut numai bine în viaţă! Am zis că pe Pământ rămân toate şi nu i-au nimic cu mine! Să rămână toate lui Dumnezeu!”. Oftează pentru prima oară de când discutăm. Trăieşte greu cu scumpirile astea. Mânâncă o supă la două zile şi mai bea seara câte un ceai cu pâine. Ziua face curăţenie la o firmă de lângă tipografie şi mai câştigă 20 lei. „ Mai muncesc cât pot! Trebuie să trec şi lacul ăsta!”. De muncit a muncit toată viaţa. „La partid am muncit ca voluntar de m-au găsit dracii!”. O cunoşteau toţi şefii. „ A murit şi tovarăşu’ Ristache!, zice cu părere de rău. L-am visat într-o noapte că îmi dă cheile ! » – « Ce chei ? », întreb curios. – « Mi-a dat un portofel şi mi-a zis : vi acolo, vezi că este poarta închisă, dar cauţi în portofel şi găseşti cheile ! Vii cu portofelul ăsta şi deschizi ! » – « Unde ? » , întreb. – « Păi eu ştiu ? Nu vedeţi că mă cheamă după el ? » – « Doamne fereşte ! », bat în lemn. – « Da, da ! A murit de ziua lui, de Florii ! », se face Tănţica că nu observă gestul meu. După ce a aflat că a murit s-a dumirit de ce nu l-a mai văzut pe tovarăşu’ Ristache prin parcul Chindiei.

Sus în deal şi Tanţa-n vale !

Vreme de două ceasuri, dialogul meu cu aviatoarea octogenară s-a desfăşurat după o schemă acceptată cu un consens tacit. Toate întrebările mele au fost puse de parcă m-aş fi aflat în vârful dealului, fiind nevoit să conversez cu cineva de jos, din vale. Doar aşa ne-am putut înţelege. Cu doi ani înainte să iasă la pensie, o spiţă de la ventilatorul din tipografie i-a căzut în cap. De atunci a rămas fără auz. Are un aparat auditiv, dar nu îl poartă. Este prea puternic şi o doare capul. Mai ia câte un  algocamin. În fiecare lună dă 100 lei pe medicamente. Ia 20 de pastile pentru reumatism, calciu, algocamin şi câte un tub pentru frecţie. Cu inima stă bine. Mai ia câte o pastilă din când în când.

«Cu toate necazurile mele, nu am inima albastră! Sunt pensionară de 30 de ani şi sper să mai trăiesc câţiva ani !». În singura cameră pe care o are cocioaba a încăput mobilierul strict necesar pentru viaţa unui om: un pat, o masă, două scaune vechi de lemn cu spătar, un dulap cu două uşi care au fost date cândva cu vopsea şi soba-cizmă de meşterul ţigan care scoate fum. Curent electric nu are. S-a defectat contoarul şi cei de la firmă nu vor să îl schimbe până nu plăteşte datoria de 8 milioane la curent. « Declar că sunt săracă ca Iov ! », face Tănţica haz de necaz. O cred pentru că Iov a stat doar 20 de ani pe grămada de bălegar. Ea se chinuie de 30 de ani cu pensia care îi produce chinuri asemănătoare cu cele simţite de Iov pe grămada de bălegar.

Aviaţia dă senzaţia !

Tănţica nu are în cocioabă nici radio, nici televizor. De unde, de neunde, este cu politica la zi. «Avem prea mult capitalism acum! Au luat banii din bănci şi apoi şi-au pus pantalonii pe băţ !» Nu îi pare rău că nu a făcut avere. « Dumneata ţi-ai făcut vilă ? », mă întreabă. – « Nu ! » – « Nici eu ! Suntem proletari ! » Ahaa ! Nu ştiam de ce nu mă simt în pielea mea. « În ţara asta fură toţi !, mă asigură bătrâna. Uite au furat ţiganii tubul de oxigen de la spital! Poliţia a dat vina pe salariaţi! Halal de meseria lor! » A făcut şi o poezie împotriva hoţiei :

Dâmboviţa apa mea

Tare mult eu te-aş ruga

La 80 de ani de zile

Vin cu încredere la tine

Prin Târgovişte să treci

La Parchet să te opreşti

Şi cu valurile tale

S-arunci Parchetul la vale

Că pune vamă la dosare

Sunt oameni aduşi din vânt

Ce n-au cu legea legământ !

« Dacă nu schimbă Guvernul, să vină Mircea cel Bătrân şi Vlad Ţepeş, nu scăpăm de hoţie! Istoria trebuie aplicată, nu jucată aşa, ca pe table! »

Vulturii nu plâng niciodată

În a treia zi de Paşte, Tănţica va împlini 82 de ani. Îşi va petrece ziua de naştere în aceeaşi cocioabă amărâtă, fără curent electric. I-a rămas doar mult suflet care abia mai încape în trupul pipernicit. Nu o întreabă nimeni despre viaţa ei, nu o întreabă nimeni dacă a mâncat sau dacă are medicamente. Îşi planifică singură viaţa simplă, presărată cu bucurii puţine. Nu plânge niciodată de disperare. Râde când îşi aminteşte de întâmplările trecutului. Mănâncă o ciorbă la două zile, la Restaurantul de pe Bulevard şi uneori mai scoate brevetul de planorism din sertar şi îi mângâie cartonul vechi. Îi pare rău că nu a ajuns pilot militar, dar nici tipograf cărturar nu a fost rău. De moarte nu îi este frică deşi se gândeşte să caute poza de la Bacalaureat, singura pe care o mai are. « Vreau să o pun şi eu pe cruce! Într-o parte îl pun pe Boc şi într-o parte pe Băsescu! Să plec cu ei, ca să scap lumea de ei, că numai aşa se scapă ! Am vorbit cu domnul inginer să îmi facă o cruce lată! ».

Râde Tănţica în hohote şi pare a fi tânără şi plină de viaţă. Râdem şi noi de gluma bătrânei şi îi spunem că ar fi mai bine să trăiască 100 de ani. «Aşa mamaie ! Bine aţi zis ! Am plecat ! Mă duc să fac supa că este deja seară!».

În curând o cocioabă amărâtă, va fi plină de fum vestind unei lumi căreia nu îi pasă, că Tănţica a mai smuls încă o zi de la viaţă. Chiar şi cu aripile bătrâne şi frânte, vulturii zboară mai departe.

5 comentarii

Ciu Huhu 27-03-2011 - 19:09

Fara caldura, fara curent, fara apa intr-o cocioba? Dumnezeu sa fie, este blestemat in VECII VECILOR, AMIN!

Ereticul 27-03-2011 - 21:28

Ciudat articol:
1. in Ziua Veche este semnat de RC Pena, in timp ce acelasi articol apare si in Gazeta de Cluj sub semnatura (sau trimis spre publicare de catre) lui Teodor Seran.
2. Subiectul: cum a ratat o comunista infiintarea unui aerodrom si a unei scoli de aviatie, plus esecurile din viata personala (sot betiv) si un final mizerabil (cocioaba, pensie mizera, etc.).

De ce oare trebuie sa planga cineva destinul unei muncitoare (fie ea si „culta”, adica tipograf) care nu a contribuit cu nimic la zborul romanesc (prima scoala de zbor fara motor a fost infiintata in 1937 in Petrosani) si inca in doua ziare / pagini de internet?

Roland Catalin Pena 28-03-2011 - 07:40

scuze, a fost o greseala tehnica cu semnatura. Insa povestea e spusa frumos de TEO,oricat ai fi de carcotas

geek-a-contra 28-03-2011 - 08:29

cite alte articole aparute sub semnatura r.c.p. sint „greseli tehnice cu semnatura”? si da, povestea este frumos spusa dar, exceptind partea cu drama unei fiinte umane care isi traieste batrinetea in mizerie, poveste repetata de multe milioane de ori de milioane de alti oameni, nu are nimic exceptional sau demn de bagat in seama: mii si mii de altii au incercat la un moment dat sa faca ceva, la ordin sau din proprie initiativa, si nu au reusit pe motiv de incompetenta, lipsa de interes sau si simplu prostie a unor potentati politici,

Ticu 28-03-2011 - 09:29

Tanti Tănţica, respect pentru anii lu’ matale, dar România nu a avut niciodată un Minister al Aviaţiei, iar de Scorţea ca ministru, indiferent unde, n-a auzut nimeni.

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult