Taverna îngerilor necredincioşi („Nici nu ştii Poete, cât de mulţi te laudă….”)

În Subcarpaţii din Muntenia, în comuna Malu de Răsună, trăia odată o familie numeroasă, cu 12 copii. Din prea multă iubire şi gelozie, bărbatul, mai mare cu 15 ani decât nevasta, o convinsese să facă cât mai mulţi copii. Poate că aşa, după fiecare copil, va mai pierde din frumuseţe şi nu o vor mai admira bărbaţii pentru chipul ei frumos şi cozile negre şi lungi până la călcâie. Copiii au crescut, s-au însurat şi au făcut şi ei copii.


Cu timpul neamul s-a mărit şi se adunau cu toţii la nunţi şi la petreceri, fără să se gândească nimeni la inevitabila moarte. Multă vreme, viaţa s-a scurs frumos pentru cei 12 fraţi. Dacă sunt cinci fraţi, sunt diferiţi, ca şi cele cinci degete de la o mână. Dacă sunt 12 fraţi, datorită diferenţelor, viaţa devine complicată. Părinţii nu au putut să le dea la toţi fraţii avere la fel. Unii au primit pământ mai bun, alţii pe unde a înţărcat mutu’ iapa. Nurorile rele, au sărit cu gura. A fost tărăraie multă, scandal şi uneori chiar şi ură. Apoi, s-au împăcat. Şi s-au certat din nou. 

Viaţa a mers înainte, iar fraţii se ţineau „de fraţi”. Într-o zi a murit primul copil din cei 12 fraţi şi neamul numeros s-a adunat la înmormântare. Au adus nenumărate laude celui mai mare dintre fraţi. Care fusese un om bun şi care i-a ajutat pe toţi. „A fost bun şi harnic, sărăcuţul!”, l-au lăudat şi vecinii la pomană. Rând pe rând, încă zece fraţi s-au dus şi ei la ceruri şi de fiecare dată neamul, din ce în ce mai puţin numeros, s-a adunat să îi plângă şi să îi laude. Când a murit şi ultimul frate, neamul era aproape stins. Copii nu avusese, iar nepoţii de la fraţi erau plecaţi departe, prin Europa. Nu avea cine să îl plângă. Cât despre lăudat, nici atât! Cu vecinii se certase toată viaţa pentru o sfoară de pământ din Valea Corbului. 

La cimitir, vecina Mariţa, care îl porcăia de fiecare dată când cosea iarba de pe vale, a aruncat un pumn de ţărână peste mormânt şi s-a închinat cu evlavie: „Dumnezeu să-l ierte maică, că tare bun băiat a fost! Omenos şi harnic, pâinea lui Dumnezeu!”. Era o zi de toamnă liniştită, cu soare blând şi mulţi dintre săteni şi-au amintit emoţionaţi de ultimul dintre cei 12 fraţi. Toţi au fost de acord că aşa este, vecina Mariţa are dreptate: cel mai mic dintre fraţi a fost un om minunat, pe care nu îl vor uita niciodată! Dumnezeu să îl odihnească în pace!