Taverna ingerilor necredinciosi. Cruci bogate, epoleti saraci

În podişul Vasluiului, satele sunt sărace şi oamenii au doar o data pe săptamană carne pe masă. „ Du-te omule şi mai ia gâtul la o găină, să le fac o supă copiilor că li s-a urât de atâta fasole!” – „ Mă duc femeie! Cum zici tu!”.

Familia lui Ionică Atudorei era săracă. Neam de plugari, şi-ai lui Vasile, şi-ai Catrinei. Cu o sfoară de pământ, sus pe deal, lângă pădure. Copii le-a dat Dumnezeu şase, cinci fete şi un băiat. De la şapte ani Ionică Atudorei a primit în grijă animalele. La început a mers pe islaz cu vaca. După doi ani a mai primit două capre, pe care Vasile le-a cumpărat dintr-o primă de la CAP. Ionică păştea animalele în fiecare vară, purtându-le pe islazul sterp al satului. Străbătea dealul de două ori pe zi. Dimineaţa, de la casa lui Răgălie Burtosu’, până în capătul celălalt, la grădina de pruni a lui Aurică Cârcimaru. După-amiaza, se întorcea pe acelaşi drum.

De fiecare dată se oprea în vârful dealului, la copacul rotat, despre care nu a ştiut niciodată dacă este frasin sau carpen. Se aşeza la umbră, aproape de tulpina lui groasă şi îşi imagina că este un mare comandant de oşti. De acolo de sus, dădea ordine pentru bătălii imaginare, pe care le câştiga întotdeauna. La 14 ani a plecat de acasă, să transforme jocul şi visul în realitate.

Sărac dar isteţ, cu o condiţie fizica împlinită după sute de alergări pe islaz, Ionică Atudorei a promovat examenul la Liceul Militar din Câmpulung – Moldovenesc. La numai 21 de ani îşi începea cariera militară cu gradul de locotenent. Uniforma cădea ca turnată pe trupul zvelt al tânărului ofiţer. Islazul si caprele rămăseseră undeva departe, în umbra uitării. Doar copacul rotat, despre care Ionică nu ştiuse niciodată dacă este frasin sau carpen, îi rămăsese viu în memorie şi uneori în vis se mai odihnea la umbra lui.

„Atunci aveam vise! Credeam că lumea este la picioarele mele şi că voi ajunge un mare comandant de oşti, aşa cum îmi dorem în copilărie!”. Se spijină cu o mână de o cruce albă de marmură şi mă priveşte în ochi, aşteptând probabil să îl întreb despre o lume pierdută. Apoi povesteşte fără emoţie în glas. La 40 de ani visul s-a frânt brusc. Restructurarea Armatei l-a transformat într-un pensionar atipic, la o vârstă a puterii de muncă maxime. Câteva luni a trăit din pensia militară, umilitor de mică. Viitorul părea sumbru, pentru că o altă meserie, în afară de cea a armelor, nu ştia. Se simţea doborât şi înfrânt.

{gallery}gallery/12/cruci_taverna{/gallery}

La Moldova, tatăl Vasile murise de câtiva ani şi ar fi vrut să îi ducă o cruce de marmoră. Într-o zi, a intrat într-o curte plină cu cruci albe. Patronul striga la un tânăr muncitor speriat. „Nu aşa! Scrisul este strâmb! La dracu’ de treabă! Nu o mai cumpără clientul!”. Tânarul scriitor de cruci, murdar de vopsea pe obraz, nu reuşea să scrie drept textul de adio de pe cruce. Ofiţerul Ionică şi-a amintit cât de lăudat era în armată atunci când scria hărţile. L-a convins pe patron să scrie el textul de pe cruce. După o jumătate de oră era angajat. După cinci ani a început să plece în concediu la Palma de Mallorca. Acum are doua maşini şi îsi construieşte o casă în aceeaşi zonă cu afaceriştii de succes.

Pensia mică şi amărâtă nu o mai ridică de la bancă. Efortul este prea mare pentru o suma atât de mică.

A uitat de armată şi nu vrea să îşi mai amintească de prima meserie. S-a îngrăşat zdravan şi poartă peste burta respectabilă un şorţ lung de piele, care îi ajunge până aproape de glezne. Pare un truditor de la o carieră de marmură din Sicilia, cu şorţul plin de praf alb şi mâinile aspre, pătate cu vopsea neagră. Chiar dacă arată ca şi cum ar fi venit dintr-o mină de marmoră, cu praf alb pe şorţ şi pe spâncene, Ionică are un aer de barosan. Poate chiar este un barosan. Peste două săptămâni pleacă la Milano să facă cumpărăturile de Crăciun. La Moldova nu are timp nici anul acesta să meargă.  Poate la anul, dacă o fi să găsească ceva timp. Şi-apoi, ce să facă acolo? Să se înfunde cu maşina prin noroaie? De islaz nu îi este dor şi nici de pomul rotat. „Ar fi culmea! Să mai stau acum sub pomul rotat şi să mai visez! Nu, nene! Pun mâna pe teancul de bani şi nu mai visez nimic! Să viseze aştia tineri!” Şi mângâie duios o cruce de marmoră albă şi rece.

În podişul Vasluiului, într-un sat sărac, veţi găsi în vârful unui deal un pom rotat, despre care nu se ştie dacă este frasin sau carpen. Nu încercaţi să visaţi la umbra lui, pentru că nici el nu mai crede în vise.  Acum ştie că sub corona lui bogată, oamenii nu vor mai visa niciodată cu sinceritate.