Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roReportaj Taverna îngerilor necredincioşi. SFINŢII CU SUFLET DE ARAMĂ COCLITĂ

Taverna îngerilor necredincioşi. SFINŢII CU SUFLET DE ARAMĂ COCLITĂ

scris de Teodor Seran
3 afisari

Se spune că în viaţă, caracterul este cea mai ascunsă însuşire a omului. Pe vremurile când educaţia tinerilor se făcea cu multă dăruire şi seriozitate, mamele, mătuşile şi surorile se străduiau să îi bage în cap tânărului candidat la însurătoare sau începător într-ale profesiei, ce şi cum este existenţa umană şi cu ce se serveşte o porţie de viaţă zilnică. La vârsta tinereţii, aceste sfaturi sunt o frecţie inutilă la un picior de lemn, fiind uitate într-un colţ al subconştientului, „la naftalină”. De aceste sfaturi ne aducem aminte mult mai târziu, atunci când viaţa ne loveşte cu forţele nevăzute şi implacabile ale răului. Atunci ne amintim de fiara ascunsă numită „caracter” şi regretăm inutil uneori că nu i-am acordat atenţia necesară pentru a-l cunoaşte. Când apare faţa hâdă a unui caracter rău în viaţa noastră, este deja prea târziu. Ne lamentăm sau ne jelim, dar nu mai putem schimba nimic pentru că suntem obligaţi să acceptăm un viitor întunecat şi strâmb.

O tinereţe din altă lume

Era odată pe lume, o lume. Oamenii din acea lume trăiau fără să cunoască şi alte lumi, despre care ştiau doar că există, dincolo de o cortină de fier. Majoritatea aveau câte un serviciu, care nu era prea bine plătit, dar din care reuşeau să îşi întreţină familia, să se îmbrace şi să meargă vara în concediu la Marea Neagră. Nu prea aveau voie să îi înjure în stradă pe „ştabi” , dar nici nu îi prea  interesa acest lucru. Aveau conspecte de făcut din broşurile cu plenarele partidului pentru şedinţele lunare, pentru că mulţi dintre oamenii acelei lumi făceau parte din partid şi din păcate unii credeau în cuvintele spuse de secretari, cele spuse de secretarul general fiind chiar „sfinte”. Ce făceau tinerii în acel timp? Erau cuminţi şi mai toţi aveau un trecut de pionier voios şi harnic şi mai departe de utecişti avântaţi, gata oricând de muncă patriotică. Ce erau aceşti tineri la vârsta primei iubiri? Erau doar utecişti, sau nişte tineri normali? Niciodată, iubirea nu a fost altfel decât în prezent sau în viitor. Doar că pe acele timpuri, dragostea era mai suavă, iar comunicarea se făcea pe bază de scrisori înflăcărate.

După ce a ieşit inginer, Mihai Răchiţan a fost repartizat la Canal. Undeva la mijlocul drumului dintre Dunăre si Marea Neagră. Locuia într-o tabără izolată, undeva la poalele unui deal acoperit cu sute de rânduri de butuci de vie. Duminica, când nu mergea pe şantier, se căţăra în vârful dealului şi se plimba printre rândurile lungi cu butuci încărcaţi cu struguri. Avea un casetofon gri, cu baterii şi două rânduri de casete. Străbătea un rând, gata cu prima casetă, iar la întoarcere asculta a doua casetă. Şi gata plimbarea duminicală! Pe Mădălina a cunoscut-o la o nuntă, într-un sat de la ţară. S-a îndrăgostit fulgerător şi s-a însurat la fel de repede, fiind convins că a dat peste femeia vieţii lui. A stat în luna de miere şi s-a întors din nou cuminte pe şantier, la dealul lui cu viţă de vie. A fost ales secretar de partid şi îi chema la birou pe tinerii stagiari care încălcau morala. Din când în când câte o tânără din satul vecin venea la partid să se plângă că este gravidă cu un inginer stagiar. Multe dintre ele s-au căpătuit, pentru că partidul recomanda cu hotărâre ca tânărul pârât să o ia de nevastă pe domnişoara cu onoarea compromisă.

Mergea acasă odată la trei luni să îşi vadă băiatul şi nevasta. I se părea normal ca el să fie departe pe şantier şi Mădălina să rămână acasă cu băiatul. Avea o nevastă frumoasă, dar nu era  gelos. Era aproape convins că lumea este aşa cum era descrisă în documentele de partid, impregnată profund de morala sănătoasă a epocii şi de multă bunătate. În fiecare vară, Mădălina venea pe şantier şi rămânea împreună cu el o lună întreagă, răsfăţându-l cu ciorbe şi sarmale gătite pe un reşou electric. Avea la partid un birou lung de doi metri, pe care îl acoperea cu sute albastre în ziua în care îi sosea nevasta. „ Salariul pe luna asta!”,  spunea fără nicio umbră de patetism. Mădălina aduna repede toate sutele albastre de pe masă, lăsându-i doar câteva într-un colţ. „ Te descurci tu!”. Apoi pleca la Constanţa, de unde se întorcea seara cu sacoşe mari, pline de cumpărături. Câţiva ani nu s-a întâmplat nimic deosebit. Verile treceau încărcate de praf, pregătind venirea iernilor sufocate de noroi.

Într-o iarnă drăcoasă, cu vânt puternic şi ploaie rece, inginerul-şef l-a chemat şi i-a spus: „Astăzi nu lucrăm! Plouă prea tare! Pleci la Bucureşti, la Minister să iei proiectul pentru apărarea de mal! Apoi te duci acasă, stai trei zile cu nevasta şi te întorci la şantier!”. La Minister a rezolvat repede. A luat proiectul şi a plecat spre casă. A fugit după un tren de Piteşti în Gara de Nord şi l-a prins. A coborât înfrigurat în gară şi a constatat că nu are nicio fisă de 25 de bani, să o anunţe pe Mădălina că vine acasă. Ştia bancul cu fisa, dar i se părea o porcărie. „ Chestiile astea nu se potrivesc cu statutul de oameni serioşi!”, îşi zise gândindu-se că Mădălina este mai presus de orice bănuială.

„ Este o minune de nevastă, iar chestia asta cu fisa de 25 de bani este cea mai mare porcărie pe care am auzit-o vreodată!”. Povestea spune că pe acele timpuri, în lumea despre care am vorbit, nu  exista o puzderie de taxiuri, care să te ducă oriunde şi mai ales de la gară până acasă. Mihai nu a luat niciun taxi care să îl lase la uşa blocului. S-a oprit la o alimentară, a luat o ciocolată pentru băiat şi o sticlă de vin de Vrancea. Şi-a zis că este mai bine că nu a dat telefon. Îi va face o surpriză Mădălinei. A descuiat cu grijă uşa de la apartament. Să nu strice surpriza. Nu a apucat să îşi pună haina în cuier, ca de obicei. A încremenit cu ea în mână. Din dormitor se auzea o voce groasă de bărbat. A ezitat câteva secunde înainte să deschidă uşa. Ştia că dincolo de ea ar putea să existe ceva rău, care să îi schimbe definitiv destinul. A tras aer în piept şi a deschis hotărât uşa. În patul larg, în care  îşi făceau planuri  după ce se iubeau, nevasta lui era dezbrăcată şi ţinută în braţe de un bărbat păros ca o maimuţă. Un înger hidos şi coclit a intrat prin tavan şi i-a spus gângăvind: „Ia să vedem! Mai crezi acum în morală? Ipocritule, ipocritule, ipocritule!”. Mai  ţine minte că de atunci, lumea aceea, în care s-a petrecut povestea, a murit pentru totdeauna.

Îngeri cu sufletul de aramă

Când s-a zguduit lumea, pe străzi se auzeau împuşcături şi mai peste tot fluturau drapele. „Hei, hei, ce-o să mai schimbăm de acum lumea!”, spuneau oamenii zâmbind. Oriunde mergeai, se simţea în aer entuziasmul şi dorinţa de a gusta o altă viaţă. Oamenii au păşit cu mare dorinţă în altă lume, fără să ştie ce anume îi aşteaptă. Nici nu vroiau să se gândească la ceva rău, pentru că de-acum aveau libertate, despre care toată lumea credea că va aduce numai lucruri bune. Noua lume nu avea conducători şi oamenii au ales conducători noi despre care credeau că vor fi în pas cu noile vremuri. Anii au trecut unul după altul şi zâmbetul larg, până la urechi, s-a micşorat puţin câte puţin, până când a dispărut.

Când a împlinit 40 de ani, Mihai Răchiţan a simţit că bate pasul pe loc. Parcă aluneca permanent pe o fâşie de gheaţă care nu îi dădea voie să înainteze. Păşise în noua lume cu sufletul încărcat de speranţe care la început îi îndulceau traiul zilnic. Nu ştia şi nici nu îl interesa prea mult, ce este capitalismul. Era doar un cuvânt hulit de clasicii marxişti, pe care fusese obligat să îi studieze. Lumea de lângă el vroia cu ardoare să îmbrăţişeze această nouă orânduire care ar fi putut să aducă prosperitate. În 2005, a simţit nevoia să se reinventeze. A părăsit şantierele, pe care stătuse o viaţă întreagă în urma buldozerelor si excavatoarelor. A devenit merceolog la un mare supermarket,  ocupându-se de încheierea contractelor pentru aprovizionarea cu produse alimentare. Simţea că este un fel de „neica-nimeni”, dar îi plăcea statutul de om liber, care colindă în toate cele patru zări, fără să dea socoteală, adunând în subconştient fel şi fel de poveşti despre oameni. De la an la an,  vedea cum dispare zâmbetul de pe obrazul oamenilor. Lumea uitase de culoarea roz şi devenise cenuşie, ca un nor negru aducător de furtună. Vedea în jurul lui nemulţumirea şi nu după mult timp a fost cuprins de aceeaşi stare. S-a revoltat înăuntru, după care s-a revoltat şi în afară. Nu s-a întâmplat nimic. Aceiaşi oameni mincinoşi veneau şi plecau de la conducere, fără ca viaţa mulţimii să se schimbe în bine. Ca şi ceilalţi, a plonjat într-o dezamăgire cruntă şi a fost cuprins de lehamitea naţională. Simţea că nu mai are niciun strop de entuziasm, din uriaşul izvor care îi curgea în suflet după ce păşise pragul între cele două lumi.

După 20 de ani, simţea că este dominat de o amărăciune copleşitoare. Ar fi vrut ca viaţa să fie altfel, să simtă ceva bun şi, să simtă că oamenii din jurul lui sunt mulţumiţi de viaţă. Că zâmbesc mai des, că se bucură de fiecare anotimp şi de faptul că trăiesc. Domina însă tristeţea şi lipsa de comunicare. Într-o toamnă a ajuns la Bruxelles. A vrut să vadă cum este lumea de acolo şi s-a dus într-un mall să observe cum este viaţa pe alt meridian, departe de ţară. Oamenii râdeau, cumpărau o groază de lucruri şi se bucurau când se întâlneau. Nu a văzut pe feţele lor tristeţe sau dezamăgire. La întoarcere a suferit şi el de „sindromul frustrării” pe care îl au toţi cei care călătoresc în Europa. Câteodată se oprea din alergătură şi cugeta şi el ca un ţăran care  ară cu boi vlăguiţi şi ajunge cu greu la capătul unui rând nesfârşit. „ În definitiv, ce îmi lipseşte? Nevastă am, un salariu cât de cât acolo, îl mai iau! Cu sănătatea stau aşa şi-aşa! Să văd copiii pe bani şi gata! Şi-atunci, ce îmi lipseşte?”. Nu îndrăznea niciodată să îşi spună ce este rău în viaţa lui pentru că i se părea uneori că totul este clădit împotriva firii.

Pe a doua nevastă o cunoscuse la mare şi de câte ori era întrebat de prieteni, cum o duce se mulţumea doar să mârâie ceva în barbă. Una peste alta s-ar fi împăcat cu soarta dacă nu ar fi simţit că îi lipseşte ceva esenţial. „ Acum, am desluşit ce îmi lipseşte!” – îi spuse lui Grigore, şeful de gară de la Corduneşti. Erau la o nuntă şi flecăreau. Vorbeau despre politică, de una, de alta, despre criză, despre Guvern, despre Băsescu, despre Boc şi despre alţii. „ Îmi lipseşte încrederea care nu mai există în sufletul oamenilor şi viaţa trăită fără niciun strop de entuziasm. Şi şti ce este mai grav? Că  nu mai cred că s-ar putea îndrepta ceva vreodată!”. Cât a stat afară în frig, în Piaţa Universităţii, şi-a amintit toată viaţa. În jurul lui oamenii strigau „Jos Băsescu!” , „Jos Boc!” , dar el nu le auzea strigătele, pentru că nu le băga în seamă. Simţea că nu mai poate să creadă în nimeni şi în nimic. În aer plutea un miros ciudat, aproape nepământean, un miros de suflet coclit pe care nu îl mai simţise niciodată. A strigat şi el în fiecare seară, cu voce vlăguită: „Jos Băsescu!”, „Jos Boc!”, „Anticipate!”  Cu toate că era convins că toţi îngerii din viaţa lui trădaseră şi că niciodată, nimic din viaţa de azi şi de mâine, nu va mai fi la fel ca înainte.

7 comentarii

plus&minus 06-02-2012 - 10:09

Jos DICTATORUL Huhu Ciu si chinuitul de constiinta Urbos !!!
Care au IMPUTIT forumul cu comentarii de doi bani.

Ciu Huhu 06-02-2012 - 10:15

Te plateste bine DICTATORUL Basescu?

Hokusay San 06-02-2012 - 10:52

tu esti dictator, DICTATORULE NENOROCIT!!!!

Ciu Huhu 06-02-2012 - 11:11

:)))

plus&minus 06-02-2012 - 10:12

de ce striga antidemocratii „aticipate, ticipate, pateeeee!”?
pentru ca ei sunt impotriva poporului si a constitutiei si a ordinii de drept, niste teroristi, ce sa mai vorbim!

plus&minus 06-02-2012 - 10:17

TEROAREA ANTI-CONTITUTIE pornita de liberali, la cerere si ordin venite de la Voiculescu si Vantu, distruge imaginea tarii.
Acesti oameni si stapanii lor sunt ANTIROMANI si la limita si criminali, deoarece lupta activ contra ordinii de drept, si ca sa creeze dezordini sociale.

Pribeagul 08-02-2012 - 20:54

O creatie ff frumoasa, minunata!

Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară ?

Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară ?
Am fost plecat vreo zece ani pe-afară;
Azi, am venit şi-o caut cu ardoare,
Dar n-o găsesc şi-n suflet rău mă doare.
O caut peste tot, am fost şi-n sate,
Ogoare plâng în buruieni lăsate,
Înspre păduri, potecile uitate
M-au rătăcit într-un pustiu de cioate.
Acasă poarta nu e zăvorâtă,
Căci mama tot mai iese şi se uită;
Atâta dor i-a mai rămas pe lume,
Feciorii să-i mai strige iar pe nume.
Moşneagul iese-n cale şi-o întreabă:
“Vine? La anul, cred! Acu-i la treabă,
La noi în ţară-i multă sărăcie.
Ştiu ei – că de-or veni, la ce să vie?!”

Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară
Cântată de poeţi odinioară,
Cu ochi de cer şi plină de verdeaţă?
Am fost şi-am căutat-o şi la piaţă.
Acolo nu era, de bună seamă,
Că prea o înjurau români de mamă;
Harbuzul, pătrunjelul, biata prună,
Erau culese parcă. de pe Lună!

Chiar, voi nu aţi văzut pe jos o ţară,
Călcată în picioare şi murdară?
Ce-aveţi cu ea?
Nimica nu vă cere,
Eu o declar singura mea avere!

La fel si poezia. Nu-i cunosc autorul.

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult