Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roReportaj Taverna îngerilor necredincioşi. Un coniac Murfatlar pentru Nea’ Gică Hanganu

Taverna îngerilor necredincioşi. Un coniac Murfatlar pentru Nea’ Gică Hanganu

scris de Teodor Seran
154 afisari

Primul om pe care l-am întâlnit în Tabăra de la Valea Seacă a fost un bărbat mic de statură, cu chelie şi mustaţa tunsă scurt, fecioreşte, în colţul buzelor. M-a privit ironic şi puţin critic, întrebându-se probabil ce caută un civil în curtea unităţii militare. M-a condus într-o baracă mai dichisită, unde îşi avea biroul comandantul. A bătut la uşă, prezentându-se scurt, milităreşte, din prag. “Domnule colonel, a sosit bobocul nostru!”. Comandantul avea o faţă bărbătească, bărbierită proaspăt. M-a privit schiţând doar o umbră vagă de zâmbet. Era prima zi a pătrunderii mele într-o lume nouă, necunoscută, despre care nu puteam să intuiesc cât este de dură, sau de fascinantă. Comandantul a ordonat scurt: “Domnu’ colonel! Îl luaţi în grija dumneavoastră şi îl învăţaţi meserie!”.

Colonelul Gheorghe Hanganu era din Ploieşti. Mai precis, din nordul Ploieştiului, dintr-un cartier cu blocuri  înalte, maiestuoase şi reci. Fusese toată viaţa un om legat de natură, un globe-trotter neliniştit, care identifica meseria de genist cu marea bucurie de a trăi în permanentă. O dată la trei luni pleca din Valea Seacă la Ploieşti, în permisie de 5 zile. La întoarcere, ne povestea de fiecare dată cu umor, că drumul de întoarcere este întotdeauna mai lung ca cel de plecare. „La mine este invers ca la Peneş Curcanul! Stau 11 luni pe an la Canal, deci  pot să spun că aici la Valea Seacă este casa mea! Normal că este mai lung drumul de întors „acasă!”.

În unitate, lumea îi spunea simplu şi rural: Nea Gică. Mulţi ani după despărţirea noastră, m-am întrebat cum a arătat viaţa lui Nea’ Gică la bloc, după ce a ieşit la pensie, acolo în cartierul acela mare, maiestuos şi rece al Ploieştiului. Fără drumuri, fără ape şi fără întinderea nesfârşită a zărilor albastre. Fără munţi de cretă.

xxx

Principala însuşire a noului meu şef era meticulozitatea. Toate caietele pe care le avea în birou, erau „oglindă„. Chiar şi o gâscă, cu creierul cât o cireaşă ar fi putut să acumuleze învăţămintele din aceste caiete. Deşi era mic de statură şi slab, vocea gravă şi bărbătească, părea că  îl ridică pe un piedestal măreţ. Limbajul îl avea întotdeauna hotărât şi curăţat de înflorituri şi cuvinte inutile. Nu  dădea ordin, ci doar tăia în necunoscut calea de urmat, sec, clar şi prin cuvinte tăioase. Deşi în jurul nostru peisajul era auster, Nea’ Gică reuşea de fiecare dată să transforme existenţa zilnică, într-o lume de poveste. „Marea sa dragoste”  pe care mi-a prezentat-o chiar din primele zile era „Tronsonul”: porţiunea Canalului cuprinsă între kilometrul 39 şi kilometrul 46, între Basarabi şi Cumpăna. „Tronsonul„  se afla în zona de creastă a unui imens deal dobrogean, tăiat în două datorită încăpăţânării prosteşti a Elenei Ceauşescu, care a vrut cu orice preţ ca pe acolo să fie albia Canalului. Sute de hectare de viţă de vie nobilă au fost distruse şi sute de milioane de metri cubi de calcar au fost excavaţi şi depozitaţi la  doi kilometri în aval, pe malul stâng. Acolo  a apărut pentru eternitate „Muntele de Cretă”

Xxx

La început, „Tronsonul„  nu mi-a fost drag şi aveam regretul că voi fi nevoit să îmi petrec tinereţea pe marginea unor maluri aride. Cu ochi de vultur, călit în tronson, Nea’ Gică mi-a sesizat dezamăgirea. “Vezi copacul acela cu coroană bogată, din marginea drumului? Vom pleca în fiecare zi de lângă el şi vom străbate cei 7 kilometri de creastă, oprindu-ne la fiecare punct de lucru, să-i vedem pe copiii noştri, cum fac treabă. După amiază, ne întoarcem înapoi, ne oprim câteva momente lângă copacul rotat, mai dăm o uitătură peste albia Canalului şi apoi plecăm în tabără”.

Nu puteam să înţeleg marea dragoste purtată de Nea’ Gică „Tronsonului„ pentru că sosisem la Valea Seacă iarna, o iarnă geroasă, cu zăpadă înaltă. Aproape de sfârşitul primăverii, zona de creastă a devenit un rai, nici prea păgân, nici prea creştin, pe care începusem să îl iubesc şi cred că aveam şi eu în ochi aceeaşi  flacără nestinsă pe care o văzusem în prima zi în ochii colonelului Hanganu.

xxx

“Copiii noştri” erau militarii genişti care dădeau contur Canalului. Nea’ Gică îi iubea cu o asprime duioasă, greu de ghicit. Toate vorbele şi toate gesturile făcute erau  pentru binele “copiilor”. Protecţia muncii era respectată cu sfinţenie, nu doar instructajele, dar şi respectarea regulilor pe timpul muncii, fiind controlate cu meticulozitate de către Nea’ Gică. Câteodată, eram trimis să controlez singur lucrările din tronson, pe cei 7 kilometri de creastă. În punctul cel mai înalt, mă opream şi priveam în depărtare viile nesfârşite. Dincolo de ele, spre Valul lui Traian, strălucea în soare, „Muntele de cretă”. De acolo, de sus, aveam impresia că stăpânesc toată lumea şi că doar un singur om ar putea să mă aducă cu picioarele pe pământ, cu un ordin scurt compus din câteva cuvinte hotărâte şi seci. Am înţeles de ce Nea’ Gică iubea tronsonul şi pe tinerii militari. Am înţeles că nu este nimic penibil în a iubi două maluri de piatră şi un drum de ţară, plin de praf vara şi de noroi iarna. Nu era nimic penibil că iubeam Canalul ca pe un copil al nostru. Trăiam emoţia simplă şi nemărturisită  a admirării în taină a tinerilor militari de 18-19 ani, care stăteau agăţaţi in frânghii pe pantele înalte, sfredelind cu pikamerele dealul masiv de piatră.

xxx

Acolo, in tronson,  era de fapt viaţa lui Nea’ Gică şi de la un anumit punct a fost  şi viaţa mea. Cred că mi-a citit acest  lucru în ochi, pentru că din primăvară m-a îndrăgit şi într-una din zile m-a invitat în baraca în care cadrele aveau repartizată câte o garsonieră modestă. Am descoperit că Nea’ Gică era un şahist împătimit. Juca foarte bine şah, dar nu reuşea de fiecare dată să mă depăşească, pentru că fusesem în liceu arbitru de şah calificat. Partidele de şah durau până noaptea târziu, până când Nea’ Gică era sigur că m-a “zdrobit” definitiv. De fiecare dată când începeam o altă partidă, se bucura ca un copil. Îşi freca mâinile, visând la următoarea victorie şi turna în pahare o nouă porţie de coniac. Coniac natural, adus din podgoria Murfatlar, aflată peste drum de tabăra noastră. Nopţile petrecute cu colonelul Hanganu erau savuroase. Dezbrăcat de haina militară, se dovedea a fi o persoană agreabilă, cu calităţi de bavardeur de pe Champs-Elysees, cu verb ironic şi replică inteligentă. Nu te plictiseai niciodată, chiar dacă noaptea ar fi fost infinită. A fost o perioadă intensă a vieţii mele, pe care am trăit-o cu bucurie şi implicare.

xxx

Dimineaţa, bărbierit proaspăt şi vioi, Nea’ Gică era în formaţie, la raport, obligându-mă să îl copiez. Ne ardea pe toţi setea de “tronson” şi plecam pe jos în marş cu “copiii noştri”, pe frig, pe vânt, pe noroi sau pe zăpadă, până în în zona de creastă. Mergeam acolo nu pentru a face fapte grozave de vitejie, ci doar fapte simple de bărbăţie, fără nicio îndoială extrem de omeneşti. Vreme de mulţi ani, atât timp cât am fost alături, nu l-am văzut niciodată pe colonelul Hanganu lipsit de entuziasm sau fără acea flacără vie în ochi, care dădea valoare existenţei noastre aparent mizerabile, de truditori la Canal.

După Revoluţie, am trecut de mai multe ori prin Ploieşti şi  pe lângă cartierul “Nord”, cu blocuri înalte, maiestuoase şi reci. Nu am făcut niciodată gestul, de a-l căuta pe Nea’ Gică acasă, în apartamentul de la bloc, pe care sunt sigur că îl îndrăgea  mult mai puţin decât garsoniera din Baraca pentru cadre. Am auzit doar că într-un an s-a prăpădit şi că s-a mutat într-un alt „Tronson” misterios şi magic, mult mai înalt decât cel de la Valea Seacă, situat în mijlocul eternităţii. Promit că la vară voi merge în „tronson„, în zona de creastă de la Valea Seacă. Va fi o zi cu soare şi „Muntele de cretă„ va străluci în lumină. Voi bea un pahar de coniac „Murfatlar„  în amintirea şefului meu şi voi vărsa o lacrimă tristă în apa dulce a Canalului, în care se adăposteşte sufletul lui Nea’ Gică.

2 comentarii

vasile 19-01-2013 - 16:51

Foarte emotionant. Asa este. Tara aceasta a fost construita, din totdeauna, de OAMENI ca „nea GICA”. Si cand vezi ca unii, niste LICHELE, care n-au pus nici o caramida nicaieri, doar au furat toata viata lor sau au distrus pe ce-au pus mana, conduc aceasta tara, te-apuca asa, o ura, de moarte. Daca as putea, i-as aduna pe toti, undeva, cum a facut VLAD TEPES, parca in Cetate la Giurgiu, si le-as da foc. Tuturor „constructorilor” acestei tari, asemeni lui nea GICA, oriunde veti fi acum, ma plec in fata voastra cu adanca recunostinta.

Tom Cc 19-01-2013 - 19:02

corect !!

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult