Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roReportaj Acasa la Bostangica – Viata la doi metri sub pamant

Acasa la Bostangica – Viata la doi metri sub pamant

scris de Mihaela Cârlan
2 afisari

Ziuaveche.ro va prezinta azi lumea din subteranele Bucurestilor. Ghid ne-a fost Bostnagica, regele boschetarilor care cunoaste locurile de sub noi mai bine ca oricine altcineva. Si a venit ziua a doua, ziua in care, condusi de Bostangica, am pornit intr-o expeditie in maruntaiele capitalei. O zi ploiosa si friguroasa, cu vantul muscand subtire din tot ce misca si respira.

Malul Dambovitei de vis-a-vis de Carrefour Grozavesti arata jalnic. Se construieste. Asta inseamna in primul rand mizerie. Multa mizerie. Mergem spre locul intalnirii, iesirea de la metrou, ocolind gropi, noroaie, gunoaie. Ne dam seama ca suntem asteptati, desi Bostangica nu se zareste. Un personaj inconfundabil, inconjurat de o haita de caini la fel de vagabonzi, ne studiaza de la distanta. Cand ne apropiem, cainii incep a ne da tarcoale, dar el ii cheama scurt si o ia inainte fara o vorba. Il urmam, eu prima, si Alin in spatele meu, facand poze. Apare si Bostangica. Imi saruta mana si iar imi spune, curtenitor, „domnisoara”. Era insotit de doi barbati – o umbra de om fara varsta si un batranel cocosat si fara dinti, si de un flacau. Aveam sa aflu ca acest Adonis de 17 ani fugise de-acasa, din Tecuci, din septembrie anul trecut, de raul unui tata de-al doilea, de-al treilea? cu care se certa mereu. De-atunci a trecut o toamna si o iarna grea. N-a venit nimeni sa-l caute si nici el nu s-a intors acasa. Il privesc neputincioasa cum trage pe gura vapori de „bronz” dintr-o punga mototolita si cum zambeste tamp, dus. Nu venisem sa judec, sa dau sfaturi, sa fac morala. Mi-am adus aminte de vorbele lui Bostangica de ieri. „Visezi asa, niste lucruri foarte frumoase. Eu vedeam mereu o bucata mare de parizer, din care parca mancam si ea ramanea tot asa.” Poate si Adrian, asa il cheama, se viseaza adolescent fara griji. Alt vinovat fara vina. Inapoi in realitate. „Haideti sa trecem pe dedesubt (n.red. prin statia de metrou) pe partea cealalta, acolo ne asteapta baietii” ne invita ghidul nostru. „Baietii” erau la post. Nu stiu ce le spusese exact Bostangica, dar aveam sa constat curand cat de ingrata era pozitia noastra. Oameni simpli, dar cu intuitii ascutite ca de animal vesnic haituit, au oscilat tot timpul intre neincrederea acordata din belsug necunoscutilor, satui de tot soiul de izbavitori si speranta ca le va iesi totusi ceva, oricat, din faptul ca ne acceptau in lumea lor. Un lucru e sigur: nu mi-am dorit vreodata mai tare sa am puteri magice. Desi stiu ca nu magia e solutia la nedreptatile acestei lumi, nici banii, ori puterea, ci iubirea de oameni.

Coborarea in canal

Am strabatut in sir indian un teren viran plin de toate gunoaiele pamantului. Pe un soi de movila rasarisera niste personaje de vis urat care ne urmareau mersul nesigur printre ochiurile de apa murdara si peticele de zapada noroita. Cand am ajuns la ei am dat mana cu toti si Bostangica a facut prezentarile. „Ea e doamna de care v-am zis, sa va purtati frumos, ca ea o sa va ajute pe toti.” Am crezut ca intru in pamant de jena. Si chiar asta am facut cateva minute mai tarziu, pentru ca langa noi se casca had o gura de canal neacoperita din care tocmai iesea un… schelet. Era de fapt un barbat imbracat de iarna in partea de sus, cu geaca si caciula, dar care avea in loc de pantaloni niste izmene pana deasupra genunchilor, ce fusesera cu ere in urma albe. Din ele ieseau picioarele atat de slabe si pline de rani incat era uimitor ca-l pot sustine, chiar daca lui parea ca-i lipseste a treia dimensiune. M-am uitat de sus, de pe marginea canalului, la locul in care urma sa cobor. Un miros greu de descris era ridicat de valul de caldura ce inmuia frigul din jurul deshizaturii. Scara de fier era lipita de unul din pereti si cobora cam din 20 de trepte dese in adapost. Bostangica mi-a aratat, luand-o inainte, cum sa ma tin cu mainile si cum sa asez talpile. „Haideti, incet, asa, baiii, ajutati-o pe doamna!” Si iata-ma in camera de zi, dormitorul, bucataria, baia, holul, toate la un loc, intr-un spatiu de vreo 20 de metri patrati. Strabatut de o conducta groasa, groasa, prin care circula sursa caldurii – apa clocotita, si cu inca o aerisire aidoma celei cu scara, tot neacoperita, prin care se vedea cerul plumburiu. Ma urmaresc, si cred ca o vor face inca multa vreme, oamenii pe care i-am gasit acolo. Mai vazusem reportaje, filme, citisem Hugo si Gorki, dar ceea ce vedeam acum era coplesitor. Cinci barbati si doua femei, trei paturi si o saltea acoperite cu asternuturi soioase, aerul de nerespirat, podeaua de pamant, peretii de beton, peste tot haine, incaltaminte, resturi din tot ce lumea de la suprafata nu mai are nevoie. Lumina zilei, ziua, lumina lumanarilor, seara. Urme de incendiu. „Era sa ardem de vii, ca sobolanii…”. Oameni si soareci. In locul in care traiesc ei nu prea mai e vreo deosebire.

Plini de boli si suferinti

Fiecare are o poveste cumplita. Fiecare ar vrea cate ceva, de la un loc sub soare, la care si-au pierdut treptat dreptul si au ajuns de vii sa traiasca sub pamant, la medicamente, hrana, imbracaminte, tigari, ceva de baut. Asa-i ca vi se pare o obraznicie? Insa fiecare a muncit candva si ar vrea s-o mai faca. Numai ca singurul lucru care nu-i da afara din casa (canal) este oferta societatii pentru cei ca ei. I-am intrebat pe fiecare de nume, varsta, de cand si de ce au ajuns in canal, ce mai asteapta de la viata. Povestile seamana izbitor: familii care i-au abandonat de mici, un necaz mai mare – gen divort, pierderea locului de munca sau moartea cuiva drag, societatea care nu i-a mai acceptat, un cerc vicios pe care nu-l rupe decat moartea. In canale si pe strada, viata e dura. Uzeaza repede, sapa nemilos riduri timpurii, alunga culoarea din obraji, lumina din privire, sanatatea din trup si cateodata si din minte. Toti aveau putin peste 30 de ani, dar toti aratau cu mult mai batrani. Erau si doua cupluri. Nu poti sa nu te intrebi cum o fi dragostea la comun. Promiscuitatea face parte din decorul insalubru. Sorin mi-a prezentat-o pe Mihaela drept sotia lui, iar Anton facea pereche cu Mariana. Mihaela, zambitoare si chiar frumusica, si Mariana, slabuta si trista. Are un copil de 4 ani care e la mama ei, la tara. Constantin sta latit pe-o saltea, neras, abulic, bolnav de toate bolile mizeriei. „Ce te doare?” „Tot, dar mai tare piciorul.” Are o infectie urata. Daca mai asteapta i se va gangrena piciorul. Se ridica intr-un cot si cere o tigara. Toti trag din punga sau din tigara. De mancare n-am vazut nici macar resturi. Poate ca as mai fi stat printre ei, acolo, sub pamant, dar s-a iscat un pic de agitatie: au aparut o fata si un baiat cu ceva de mancare si Bostangica ne-a spus ca mai bine iesim si mai vorbim „sus”. Afara se largise grupul, probabil se dusese vestea ca a venit cineva – unii credeau ca de la Asociatie. Aparuse Ildiko, cea despre care stiam deja ca locuieste intr-o baie impreuna cu cei doi copii. Are nevoie de „pemparsi”. Bostangica continua sa le dea impresia ca as putea sa le rezolv din probleme. Sorin imi cere medicamente – mi-a dictat Digoxin si Sintrom. Nu stiu ce-i in capul meu, dar continui sa-mi notez nume, nevoi si numere de telefon. Toti, dar absolut toti, au telefoane. Din cand in cand, suna, le scot din buzunare si vorbesc cu cine stie cine. Mi se pare doar straniu, deloc indecent prin contrast cu conditia lor. Indecenta e doar mizeria in care le este permis sa traiasca. Unul se invarte mai agitat pe langa noi, Bostangica ma cheama deoparte „Stiti, doamna Mihaela, ar trebui sa le dam ceva, de-o bere macar”. Intepenesc. Nu ca nu le-as da, nu stiu daca tocmai de bere, dar ca jurnalist liber de salariu chiar nu ma deosebeam cu mult de starea lor financiara. „Bostangica, uite cum sta treaba, eu ii pot ajuta doar scriind despre ei, incercand sa-i fac pe ceilalti oameni sa iasa din nepasare, dar n-am bani, frate.” Si Bostangica este salvatorul obrazului mei in fata agitatului. „Vii cu mine cand plecam si iti iau o sticla de bere.” Asta e!

Subsolul, confort sporit

De la canal am luat-o pe cheiul Dambovitei spre locul unde statea Adrian, baiatul din Tecuci. Nu vreti sa stiti pe unde am bajbait sa ajungem intr-o lume la fel de greu de imaginat ca si cea a „canalistilor”. De cand Ministerul Sanatatii a dat liber din cauza gerului la adapostirea in orice cotlon, oamenii fara adapost au patruns si in subsolurile blocurilor. Acum, degeaba mai incearca administratorii sa le blocheze accesul. Ei sparg lacatele puse pe grilajele cu ochiuri prin care se pot strecura doar cei foarte subtiri, le schimba cu altele noi si isi continua traiul intr-o varianta upgradata de infern, insa fara caldura din canal, pentru ca pe aici trec doar tevile de la canalizare. In subsolul unui bloc din Grozavesti traiesc vreo opt amarati. Toti, barbati tineri, ceva mai spalatei decat proaspetele mele cunostinte de mai devreme. Pana ajungi in „camera” lor risti sa-ti rupi gatul in intunericul labiritului pe care il ai de parcurs. Bostangica tine o bricheta aprinsa pana cand razbate o lumina chioara, ilegala, fireste, si intram dand la o parte o patura agatata ca draperie in loc de usa.  Ei, toti, in picioare, cu o singura exceptie, chiar langa intrare, unde zacea un barbos, saltele pe jos, niste rafturi cu sticle de bauturi scumpe. Goale. Care au si ele o poveste, dar putintica rabdare. Este mult mai curat decat in canal. Dar tot departe de orice inseamna loc cat de cat civilizat. Atmosfera e lugubra. Umbrele se insira neprietenoase pe peretii reci, igrasiosi. Totul este rece si umed. Mainile lor sunt la fel. Dar ei nu sperie. Tot Bostangica le vorbeste despre ceea ce vreau sa fac. Sunt putin sceptici, obisnuiti cu promisiuni neonorate. Iar eu ma feresc sa le promit ceva imediat, pentru ca stiu ca nu pot. Nu singura. Printre ei, un tanar blond, cu pometii proeminenti si obrajii supti are un of mai aparte. E talentat. Poate e un nou Ion Barladeanu, cel care a ajuns la 63 de ani, din cersetor, print, prin colajele sale. „Nicio organizatie nu m-a ajutat cu materiale. Nimeni nu e interesat de ceea ce pot sa fac.” Imi arata o mostra, un portret in creion. Il recunosc. „E un autoportret din vremea cand erai mai plin la fata, nu?” Rad cu totii. „Ha, ha, e  de acu’ cateva zile, dupa ce bause si s-a uitat in oglinda. Asa se vedea el atunci, gras” spune barbosul de pe saltea. „Noi nu tragem din punga, noi bem din asta”. Si ridica o sticla de 2 litri de Coca Cola plina pe trei sferturi cu un lichid de o culoare incerta, din care trage un gat. „Spirt medicinal, in care am pus un plic de praf de suc.” Mda, e mult mai sanatos, asta doar orbeste. Si aici, cand sa plecam, unul dintre ei se tine de Bostangica. Vrea de-ale gurii, crede ca le dam ceva, e duminica. Bostangica le vorbeste frumos, are talent oratoric baiatul asta, si le explica din nou de ce venisem. „Las’ ca-i stiu eu pe astia de la ziare si televiziune. Vin, filmeaza si pleaca. Nu-i mai vezi. Ce suntem noi, de la circ?” Bani nu pot sa-i dau, dar dreptate, da. La lipsa asta de stiri, cand si daca un fotbalist se impiedica de scara avionului ajunge pe prima pagina, nu-i de mirare ca, din cand in cand, ii mai vede cineva, in cautare de senzational, si pe ei, oamenii fara adapost. Facem poze de grup si plec cu hotararea de a face mai mult pentru ei.

{gallery}gallery/02/bostangica2{/gallery}

Bostangica la Intalnirile ziuaveche.ro

Ne-am despartit de Bostangica cu regrete de ambele parti. Ca nu aveam cand sa mai ajungem si prin alte locuri, si pe la el pe-acasa, ca nu aveam solutii imediate la probleme vechi de 20 de ani, ca nu auzisem ori vazusem tot ce avea de „oferit” Bucurestiul subteran. Si am hotarat, la sugestia redactorului sef, sa-l invitam pe Bostangica la intalnirile ziuaveche.ro, sa raspunda intrebarilor cititorilor nostri. Poate sunt curiosi si nu numai. Poate au idei pentru cei care au banii ori puterea. Poate impreuna ii putem scoate din toate cotloanele in care traiesc precum sobolanii. In drumul spre redactie, am tacut multa vreme. O singura intrebare i-am pus lui Alin. „Crezi in recuperarea lor?”. Nu crede. Eu, da. Ma tem insa ca cei mai multi gandesc ca Alin. Vom vedea.

Povestea sticlelor de whisky

Nu stiu daca fac bine sau rau, pentru ca oamenii astia traiesc din expediente. Ca strang cartoane, doze de aluminiu sau fier, nu e rau. Cineva tot trebuie s-o faca. Dar ei strang si sticle goale de bauturi scumpe, de peste un milion de lei, pe care le vand apoi cu pana la o suta de mii de lei vechi bucata. Cui, va veti intreba? Colectionarilor? As, de unde. Unora care le reumplu cu facaturi si le revand drept originale. Poate le stric o sursa de venit amaratilor. Oare ce cred politistii cand ii vad cu sacii de sticle, stiind ca centrele de colectare au disparut de mult? Ma gandesc ca ei stiu si inchid ochii, si, pentru sanatatea lor, nu beau bauturi straine.

Povestea dragostei de animale

Ca un facut sau un semn, pe cand ne intorceam spre masina, inca insotiti de Bostangica, pe podul peste Dambovita vedem lume adunata la balustrada si auzim un schelalait disperat de caine. Cazuse in apa rece si dadea disperat din labe, zagariind placa de beton, fara vreo sansa sa se salveze. Un barbat tanar a sarit peste balustrada si a coborat pe o bordura ingusta, de unde inca nu putea ajunge la caine. Dar curand, sleit, cainele a fost luat de curent. Barbatul, aproape sa cada in apa, a reusit sa-l prinda. Bostangica a dat o mana de ajutor, luand cainele. Altii l-au tras pe barbat inapoi pe pod. Catelul, mai mult mort decat viu, s-a ridicat si a plecat tremurand spre patrupedele care urmarisera neputincioase scena. Multimea s-a imprastiat si ea care incotro. Ca si noi, si altii au trecut mai apoi pe langa o fata foarte tanara, care se clatina pe picioare, cu urme de bronz pe buze si cu punga in mana. Nimeni nu i-a aruncat nici macar o privire. Oamenii iubesc animalele. Oamenii nu iubesc oamenii.

Cine ar vrea sa pozeze pentru homelessi?

Printul William a facut in urma cu o saptamana un pictorial in beneficiul oamenilor fara adapost din Marea Britanie. Fotograful care i-a facut propunerea in scop caritabil este un fost dependent de droguri, ajuns in strada, si recuperat dupa cativa ani, reabilitat si recalificat ca fotograf. Printul a petrecut o noapte sub cerul liber, ca un cersetor. Care dintre figurile noastre publice, deloc spectrale, s-ar incumeta sa atraga astfel atentia asupra chestiunii oamenilor fara adapost? Oameni fara adapost sunt peste tot in lume. Nici aici nu avem patentul de inventatori, dar asta a ajuns o buna scuza pentru toti cei care ar putea face ceva si nu fac. Intre timp, din cei peste 15.000 de batuti de soarta, de politie, de semeni care nu-i suporta si le cauta pricina, iarna asta au mai murit de frig 40. Nu putem astepta sa-i rareasca vremea rea sau bolile de care nu se pot ingriji. Singura organizatie care a facut mai mult, dar insuficient inca pentru a inregistra un regres statistic stabil, este SAMUSOCIAL. Dar despre discutia cu Sabina Nicolae, directorul asociatiei, intr-un interviu.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult