Sfârșit de noiembrie. Sâmbăta, vreme frumoasă, răcoroasă, îmi zic: ce-ar fi să mă aventurez până la magazinul IKEA din mall-ul Băneasa pentru a achiziționa un pătuț pentru baiețelul cel mai mic, în vârsta de patru ani?! Zis și făcut !Ajung la mall, caut vreo douăzeci de minute un loc de parcare, de parca toți românii se vărsaseră la IKEA exact în ziua când aveam de gând să-i cumpăr pat lui Gabriel. În magazin, nebunie! o fojgăiala stânga-dreapta, părinți, bunici, nepoți, muzică la maxim. N-aveai loc să arunci un ac. Îmi fac loc, mă strecor, urmăresc cuminte săgețile de pe podea și dupa vreo juma de oră ajung ciufulită și curioasă la raionul cu mobilier pentru copii. Reperez patul cu pricina, pe care l-aș fi cumpărat, însă când am ajuns la alegerea saltelei, am fost nevoită să mă las pagubașă. Doamna care consilia avea o coadă de douazeci de persoane care așteptau, populând raionul cu copii care se urcau și țopăiau peste tot ca niște maimuțele.
Renunț, fug din magazin și îmi zic că nu este ziua mea și voi reveni altădată. Bun ! Trece o săptămână și prima zi când am timp este duminica, bineînțeles. Mă decid din nou să fac o încercare către și la IKEA, în speranța ca va fi mai puțină lume și că personalul magazinulul nu va fi depășit. Ajung la parcare și ce văd ?! vreo cinci cozi de câte zece, cinsprezece mașini care se învârteau pe alei vânând locurile de parcare. Oamenii disperați se parcau peste tot, pe unde puteau, pe rigole, pe trotuare. Îmi dau seama că am făcut drumul în zadar și încă o dată mă întorc acasă cu mâna goală. Răbdătoare îmi spun că poate altădată voi avea noroc.
Săptămâna următoare: joi. Ploua îngrozitor. Evaluez situația rapid și mă gândesc că acum e momentul să mă duc la IKEA, în speranța că parcările nu vor fi pline ochi, că magazinul va fi mai aerisit și că voi avea cu cine discuta pentru a cumpăra ceea ce-mi trebuia. Afară, ploaie torențială, frig și în mod normal la ora zece dimineaţa oamenii ar trebui, în principiu, să fie la muncă. Eu cu liber expres pentru a pune capăt cumpărăturii buclucașe, mă avânt. Ave! ajung, mă parchez, intru și…mă gândesc să-mi iau un cărucior. Dar ia-le de unde nu-s. Întreb o angajată unde le-aș putea gasi și îmi spune să urc la etajul unu, pentru că cele de jos fusesera luate de clienţi.
La etaj apuc un cărucior din cele patru câte mai erau disponibile și tropa, tropa refac circuitul magazinului către standul cu pătuțuri. Acolo, după ce am chestionat vreo doi, trei angajați dacă mă pot ajuta cu alegerea saltelei și cu scrierea corectă a codurilor, sunt nevoită să vânez aproape pe singura doamnă care era «de specialitate ». Cu părul fleașcă de la ploaie, cu machiajul întins pe fața, probabil i-am inspirat milă şi foarte draguță a decis să mă ajute. Alegem salteaua, îmi aduce o fișă pentru scrierea codurilor pătuțului și saltelei și mă trimite la raionul de autoservire. Fericită, cobor și mă gândesc că mi-ar trebui și niște lămpi cu picior pentru copii.
În raionul de electrice, după vreo două încercări de a întreba cine mă poate consilia, găsesc un băiat extrem de amabil care îmi arată unde sunt cutiile lămpilor expuse. Le iau, însa surpriză ! căruciorul era de sus și era prea mic. Mă sfătuiește să merg înainte, să fac stânga și iar stânga și după dreapta și să iau un alt cărucior adaptat. Așa fac. Alerg, schimb cărucioarele, mă întorc, iau lămpile, aleg rapid abajururile și mă îndrept cu pas săltăreț către raionul de autoservire pentru pat și saltea. Acolo reperez rândurile de unde trebuia să îmi extrag marfa. Urmăresc cu atenție codurile și găsesc…o cutie enormă. Înțeleg că nu o voi putea ridica singură în veci și iar încep odiseea căutarii cuiva care mă poate ajuta. Mai dau peste încă un baiat din personal care îmi spune cu un ochi depreciativ că mă va ajuta, însă căruciorul pe care îl am nu e bun.
Jumate disperată bulbuc ochii și îl întreb care ar fi adaptat și unde îl pot găsi. Îmi recomandă căruciorul « platformă » și tropa, tropa, iar pe tocuri fac atletism prin magazin. Schimb din nou cărucioarele repun lămpile și abajururile dintr-unul pe cel platformă și fug la raion, unde băiatul…dispăruse. Încep să-l caut, îl regăsesc, revenim la stand. Îmi zice să dau jos de pe platformă pachetele cu lămpile și abajururile pentru a putea pune pachetul. Mă execut. Ne străduim și reușim după ce am rămas cu o impresie că va trebui să trec pe la doctor pentru viitoarea sciatică. Ajungem și la saltea și după ce o căutam îmi zice : «ei vedeți ! este acolo sub raft între celelalte. Vă băgaţi dumneavoastră să o scoateți ?». Cu nod în stomac îl rog frumos să scoată dânsul salteaua. Ar fi fost premieră în istoria IKEA ca o cucoană pe tocuri, în haina de blană, cu părul fleșcăit de ploaie să facă târâș ca la un stagiu de armată pentru recuperarea minunatei saltele. Angajatul, milos din fire oftează și îmi zice : «păi așa vă îmbrăcati dvs. când veniți la IKEA ?! ok . Vă ajut și de data asta ». Îmi zic că am fost neinspirată și că ar fi trebuit să fi venit într-o salopetă de șantier. Mi-ar fi fost mai ușor.
Așezăm salteaua și cu geanta pe umăr, cu căruciorul într-o mână și cu abajururile în cealaltă mă direcționez către casă. După cinci persoane îmi vine rândul și casieriţa cu un aer egal mă sfătuiește să ridic tot să poată scana. La capătul nervilor îi recomand să se miște de pe scaun și să scaneze ea pachețoaiele alea, pentru că altfel voi lăsa totul și voi pleca necumpărând nimic. Cu greutate și cu un aer nemotivat se mișcă, plătesc și mă îndrept către biroul pentru livrări și montaj la domiciliu. Aștept douăzeci de minute. Era un singur angajat pentru două birouri. Completăm formularul pentru adresă și îmi precizează că totul va fi livrat în maxim 48 de ore. Însă dacă doresc și montaj este posibil numai în două săptămâni și jumătate. Renunț la montaj și dau să plec cu lămpile. Funcționarul îmi spune că lui îi trebuie căruciorul prețios pentru a depune marfa în depozitul de livrări. Pricep că trebuie să caut al patrulea cărucior pentru două ore și jumătate, cât a durat aventura mea la IKEA. ÎI las în paza mărfii și fug afară de unde revin, după ce am adus mașina la sectorul pentru încărcarea cumpărăturilor, deoarece nu ai voie sa te plimbi cu cărucioare în parcare. Îmi recuperez lămpile și fericită, ciufulită, transpirată le vâr în portbagajul mașinii și plec. Îmi spun și mă încurajez că sunt tare : am învins conceptul suedez, pentru oameni cu nervii tari, conceptul modern IKEA.
Vineri : livrarea se face în bune condițiuni. Seara reuniți cu toții acasă ne străduim să montăm pătuțul cu pricina. Dezastru ! Imposibli de montat. În cutie lipseau două șuruburi esențiale de susţinere. Înțeleg ce însemna: în mod normal ar fi trebuit să mă întorc la Ikea să mă duc și să reclam cele două șuruburi lipsă. De fapt, logica suedeză m-a învins: m-am mai ales cu un drum la Bricostore pentru două șuruburi și mi-am spus că suntem victimele consumerismului și conceptului modern în care totul se poate face de unul singur de la inginerie, la șoferie și tâmplărie. Mi-am promis, cu o cruce largă, să mă adresez direct unui tâmplar data viitoare daca mai am nevoie de vreo mobilă, dar cu orice preț n-aș mai pune piciorul în IKEA.
