De aproape doi ani de zile în Republica Moldova se duce o bătălie aprigă pentru orientarea geopolitică a acestei ţări. Războiul pentru Basarabia a început în urmă cu aproape 200 de ani şi în ciuda faptului că s-a purtat de la nivelul Imperiului Rus cu oamenii dintre Prut şi Nistru nu se poate spune nici acum că imperiul a câştigat. Bătălia începută pe 7 aprilie 2009 are ca miză orientarea Republicii Moldova către structurile occidentale sau rămânerea ei în sfera de influenţă a Federaţiei Ruse. Referendumul din 5 septembrie a fost prezentat înainte de votul efectiv ca un eventual succes. Rezultatul său a scos la iveală realitatea politică din Basarabia şi a constituit un semnal de alarmă pentru forţele pro-europene de la Chişinău. Evenimentele şi poziţionările politice din 2009 încoace anunţaseră cu multă vreme înainte un astfel de rezultat. Întrebarea de azi care frământă minţile tuturor strategilor politici de la Chişinău este care va fi rezultatul alegerilor generale din 28 noiembrie 2010? Deocamdată este linişte la Chişinău, însă pentru a putea înţelege cum vor acţiona şi reacţiona partidele politice din Basarabia trebuie să vedem cum s-au poziţionat ele şi ce acţiuni au întreprins în ultimii doi ani.
Partidul Popular Creştin Democrat
Moştenitorul Frontului Popular din 1989 (asta era denumirea pentru mişcările de eliberare naţională din fostele state membre ale URSS, în mod ciudat şi la Bucureşti tot de un „Front” am avut parte). PPCD a fost structura ce a susţinut mulţi ani identitatea românească din Basarabia, fără să obţină niciodată mai mult de 12% din voturi. Prezenţa pe scena politică a PPCD s-a confundat de multe ori cu liderul partidului, Iurie Roşca. Pe 4 aprilie 2005, cel mai anti-comunist şi cel mai pro-occidental partid de la Chişinău, PPCD a votat pentru alegerea comunistului Vladimir Voronin drept preşedinte al Republicii Moldova. Acest gest a contat drept un pacat capital pentru Iurie Rosca si membrii PPCD (desemnati peiorativ de atunci drep „roschisti”).
Explicatia votului din 4 aprilie 2005 a venit tarziu, in aprilie 2009. Iurie Rosca declara pentru ziarul ZIUA că a votat pentru Voronin fiind îndemnat în acest sens de preşedinţii „portocalii” din regiune: Traian Băsescu, Viktor Iuşcenko şi Mihail Saakaşvili. „Planul portocaliu” de atragere a fostelor state din sfera sovietică în sfera occidentală a fost unul din proiectele favorite ale preşedinţiei lui George W. Bush, abandonat sau trecut în adormire de actuala administraţie de la Casa Albă. Paradoxala susţinere acordată de americani lui Vladimir Voronin trebuie văzută prin prisma presiunilor exercitate asupra Republicii Moldova de Rusia lui Putin pentru reglementarea conflictului transnistrean într-o formulă care ar fi permis staţionarea trupelor ruse în Transnistria vreme de 20 de ani şi transformarea spaţiului dintre Prut şi Nistru într-o anexă federativă a Tiraspolului. Planul american de instalare a bazelor militare din Bulgaria şi România nu s-a împăcat niciodată cu menţinerea prezenţei militare ruse în Transnistria. Gestul lui Vladimir Voronin din 2003 de respingere a Memorandumului Kozak (inspirat de puterile occidentale) a fost considerat de Vladimir Putin drept un afront personal, iar liderul comuniştilor de la Chişinău s-a trezit cu uşa Kremlinului trântitp în nas. Voronin a fost silit să se îndrepte spre Uniunea Europeană cu care a semnat Planul de actiuni Moldova-UE. Voronin a rămas până în ziua de azi un personaj neagreat de Kremlin şi o Cenuşăreasă a reuniunilor CSI. Configuraţia Parlamentului de la Chişinău din 2005 indica faptul că trebuie menţinuţi comuniştii la guvernare – ceea ce s-a şi întâmplat cu ajutorul Occidentului prin intermediul lui Traian Băsescu, Viktor Iuşcenko şi Mihail Saakaşvili.
Cel mai mare perdant în toată această afacere geopolitică a fost PPCD şi Iurie Roşca, desemnaţi permanent de atunci drept Iude ale democraţiei de la Chişinău (deşi re-alegerea lui Voronin în 2005 nu li se datorează exclusiv lor, după cum se va vedea mai jos). Încet-încet, Iurie Roşca a renunţat la mijloacele mass-media pe care le deţinea şi a trebuit să–şi vadă partidul intrând în disoluţie. PPCD a fost dintotdeauna un partid de lider – astfel că o reformare a sa nu a fost posibilă, iar impunerea unor figuri noi de tineri la ultimul congres nu a adus nimic nou în poziţionarea votanţilor faţă de acest partid. În ultimii doi ani, PPCD a avut iniţiative surprinzătoare şi divergente faţă de vechile sale poziţii ideologice. În principiu a promovat idei dacă nu identice, atunci cel puţin paralele cu ale Partidului Comuniştilor dovedind că „păcatul originar” din 4 aprilie 2005 şi coabitarea îndelungată cu comuniştii au lăsat urme. De la poziţiile unioniste din anii 2000 şi apărarea limbii române, mesajele PPCD s-au mutat către independenţa şi suveranitatea Republicii Moldova, frizând de multe ori ideile moldoveniste ale comuniştilor. Pentru alegerile din 28 noiembrie, PPCD nu mai contează ca un competitor, sondajele de opinie arătând că se găseşte sub pragul electoral.
Partidul Liberal
Ridicat pe victoria tânărului Dorin Chirtoacă împotriva comunistului Viaceslav Iordan la alegerile pentru primăria Chişinăului din 17 iunie 2007 (la apogeul puterii comuniste) Partidul Liberal din Republica Moldova a constituit un refugiu pentru cei nemulţumiţi de gestul PPCD din 2005. Discursul pro-occidental al lui Dorin Chirtoacă (şi înlocuirea formulelor pro-unioniste cu sintagma „ne întâlnim în Uniunea Europeană” care a atenuat temerile mult speculate de comunişti) a dus la ruperea electoratului tradiţional al PPCD.
Deşi locomotiva PL este Dorin Chirtoacă, preşedinţia partidului a păstrat-o unchiul acestuia, Mihai Ghimpu. Metoda favorită de atac a presei pro-comuniste şi PPCD-iste a fost să-l acuze pe Mihai Ghimpu că este fie prost, fie bolnav psihic. Aplicarea principiului nazist „o minciună repetată de multe ori devine adevăr” în cazul lui Mihai Ghimpu se datorează urii intense pe care i-o poartă comuniştii (ale căror poziţii ideologice ar fi fost primejduite în cazul în care iniţiativele lui Ghimpu ar fi fost duse la îndeplinire) şi PPCD-ştii care îl percep ca fiind beneficiarul pe nedrept al votanţilor lor.
Devenit preşedinte interimar în urma evenimentelor politice din anul 2009, Mihai Ghimpu a avut iniţiativa alcătuirii unui raport alcătuit de istorici pentru condamnarea regimului comunist. În perioada cercetării necesare pentru acest raport au fost deschise arhivele secrete de la Chişinău – care însă nu au scos la iveală confirmări ale colaborării cu serviciile secrete sovietice ale actualilor lideri politici, ci doar confirmarea crimelor săvărşite în timpul ocupaţiei sovietice. Simpla scoatere la lumină ale crimelor şi criminalilor sovietici ar fi fost în sine o lovitură grea pentru Partidul Comuniştilor – în cazul în care ar fi fost preluată de mass-media şi adusă la cunoştinţa publicului. Însă Partidul Liberal nu deţine şi nu controlează mijloace mass-media proprii care să-i fi permis o publicitate mai mare asupra crimelor comunismului (mai multe articole au apărut în ziarele Timpul şi Jurnal de Chişinău, fără a avea însă un efect deosebit, iar subiectul crimelor comunismului a fost oarecum abandonat).
Ideea lui Mihai Ghimpu a fost ca în baza raportului istoricilor privind crimele comunismului să fie adoptată o lege care să aplice comunismului un tratament egal cu nazismul. Suspendarea prin lege a denumirii de comunism şi a simbolurilor comuniste ar fi fost o lovitură de succes şi proiectul ar fi putut fi dus la îndeplinire, Alianţa pentru Integrare Europeană având numărul necesar de voturi în Parlament. Însă proiectul liberalilor a fost abandonat de partenerii de guvernare Partidul Liberal Democrat, Partidul Democrat şi Alianţa Moldova Noastră – ridicându-se astfel semne de întrebare cu privire la adevăratele intenţii ale acestor partide (respectiv dacă chiar îşi doresc să îi învingă pe comunişti).
Partidul Liberal Democrat din Moldova
PLDM a crescut foarte mult în perioada ultimilor doi ani sub conducerea actualului premier Vlad Filat. Împotriva acestuia au fost lansate în presă acuzaţii că s-ar fi ocupat cu contrabanda de ţigări în perioada în care a fost student la Iaşi şi că este responsabil pentru privatizările frauduloase din perioada în care a fost directorul agenţiei de privatizare de la Chişinău. Mai trebuie spus că Vlad Filat s-a numărat printre deputaţii Partidului Democrat care au votat şi ei în aprilie 2005 re-alegerea comunistului Vladimir Voronin în funcţia de preşedinte al Republicii Moldova. Alte acuzaţii din presă se referă la faptul că premierul Filat s-ar fi folosit de pârghii administrative pentru a-i forţa pe primarii PPCD din teritoriu să intre în partidul său.
Una din greşelile majore ale Alianţei pentru Integrare Europeană în ultimii doi ani este renunţarea la anchetarea şi punerea sub acuzaţie a angajaţilor Ministerului de Interne responsabili de represiunea brutală a manifestaţiilor din 7 aprilie 2009. Condamnarea celor care şi-au depăşit atribuţiile legale a fost principala temă a campaniei electorale la alegerile repetate din anul 2009 – însă după ce Alianţa pentru Integrare Europeană a câştigat majoritatea parlamentară necesară impunerii unui guvern această temă a fost uitată. Partidul Liberal a încercat să susţină această temă pe agenda publică, însă poziţia dură a reprezentanţilor Ministerului de Interne care şi-au apărat angajaţii responsabili de abuzuri se pare că a speriat celelalte partide din AIE. Ideea unei „înţelegeri” cu structurile de forţă şi serviciile secrete se pare că a stat la baza menţinerii guvernului Filat şi a muşamalizării cazurilor de abuzuri din aprilie 2009. În ultimii doi ani Vlad Filat a preferat de cele mai multe ori să se împotrivească iniţiativelor lui Mihai Ghimpu, poziţionându-se alături de Marian Lupu (PD) şi Serafim Urechean (AMN). PLDM este cotat cu 20-25% din intenţiile de vot pentru alegerile din 28 noiembrie.
Partidul Democrat (PD)
Deşi are puţini deputaţi şi a trecut cu puţin peste pragul electoral, Partidul Democrat condus de Dumitru Diacov deţine un element cheie în negocierile de culise din Republica Moldova şi din afara ei: fostul comunist şi preşedinte al Parlamentului, Marian Lupu. Acesta din urmă este valoros prin faptul că este bine văzut la Moscova şi în Occident. Planul iniţial din 2009 prevedea votarea de către Parlament drept preşedinte a lui Marian Lupu – fiind nevoie în acest sens de voturile a opt deputaţi comunişti (voturi care însă nu au venit). Marian Lupu nu a renunţat la ambiţia de a deveni preşedinte al Republicii Moldova, păstrând în acest sens relaţii buna cu occidentalii şi practicând gesturi simbolice care să-i asigure simpatia Moscovei. Despre Dumitru Diacov (care şi el l-a votat preşedinte pe Voronin în 2005) mai trebuie spus că în 1989 se afla la Bucureşti în calitate de reporter al agenţiei de presă sovietice ITAR-TASS.
Alianţa Moldova Noastră
Acest partid condus de Serafim Urechean, deşi este membru al AIE aflată la guvernare nu pare să aibă şanse de intrare în următorul Parlament, cuvântul de ordine în prezent fiind supravieţuirea politică.
Partidul Comuniştilor
Comuniştii de la Chişinău şi-au păstrat unitatea şi coerenţa în aceşti doi ani. Mult anunţatele dezvăluiri în dosarele de corupţie ale comuniştilor de la Chişinău au rămas doar vorbe de campanie electorală (probabil o altă înţelegere a unor membri AIE cu structurile de forţă). Comuniştii îşi bazează campania electorală pe situaţia economică proastă datorată guvernării AIE şi aşteaptă cu optimism alegerile din această toamnă pentru care sunt cotaţi drept favoriţi. Venirea la puterea a comuniştilor poate duce la o nouă izolare a Republicii Moldova pe scena internaţională în condiţiile în care comuniştii rămaşi sub conducerea lui Vladimir Voronin nu vor fi bine primiţi nici la Bruxelles, nici la Moscova. În orice caz, după o eventuală câştigare a alegerilor este de aşteptat ca Partidul Comuniştilor să îşi împrospăteze oamenii de la vârf – deşi este posibilă şi varianta în care Voronin va prefera să păstreze în continuare puterea.
Divide et impera
Sarcina Alianţei pentru Integrare Europeană nu este de loc simplă. Alegerile din 28 noiembrie se anunţă a fi unele extrem de dure, iar populaţia Republicii Moldova va avea din nou de ales între Orient şi Occident, ca de fiecare dată în ultimii 20 de ani. Cheia unei victorii pro-occidentale stă în păstrarea unităţii Alianţei pentru Integrare Europeană – desfacerea acestui bloc politic are un singur rezultat: venirea la putere a comuniştilor, cu tot cortegiul de consecinţe ale unui astfel de rezultat. Teama de o eventualele puneri sub acuzaţie a comuniştilor s-ar putea transforma din partea acestora la un val de represiune comparabil cu cel din 7 aprilie 2009.
