Fostul premier israelian Ehud Olmert a afirmat – duminica, intr-o conferinta la Tel-Aviv – ca SUA au acceptat sa primeasca 100.000 de refugiati palestinieni in cazul unui eventual acord de pace in Orientul Mijlociu, informeaza Ynet.SUA au acceptat sa acorde nationalitate americana pentru 100.000 de refugiati, in timp ce Israelul ar accepta mai putin de 20.000, a indicat Olmert, potrivit Agerpres. ‘Cifra dezbatuta este de sub 20.000, dar aceasta ar implica sfarsitul conflictului armat si asigurarea palestinienilor ca nu vor mai reclama nimic’, potrivit site-ului. Ehud Olmert a facut aceasta afirmatie in cadrul unei conferinte organizate de Initiativa Genevei, organizatie nonguvernamentala care reuneste responsabili si intelectuali din ambele tabere pentru a defini contururile unui acord de pace.
Fostul premier a participat la convorbiri de pace cu palestinienii din noiembrie 2007 pana la sistarea lor dupa un an, cand Israelul a lansat o operatiune militara devastatoare in Fasia Gaza. ‘Daca ajungeam la un acord, aceasta ar fi schimbat fata lumii in tot Orientul Mijlociu. Nu este vina noastra (ca nu s-a ajuns). Daca nu exista acord, este pentru ca palestinienii nu erau pregatiti sa faca pasul pe care noi l-am facut’, a estimat el. Problema refugiatilor palestinieni se anunta a fi una dintre cele mai delicate in negocierile de pace directe incepute la inceputul lunii septembrie.
Palestinienii doresc ca Israelul sa recunoasca ‘dreptul la intoarcere’ palestinienilor care au fugit sau au fost expulzati in cursul crearii statului evreu in 1848. Impreuna cu descendentii lor, numarul lor este estimat la 4,7 milioane de persoane. Israelul respinge aceasta cerere, estimand ca ei trebuie sa fie primiti in cadrul viitorului stat palestinian.
0 comentariu
…de ambele doua impreuna si la un loc – neamuri…
Se spune: este imoral să susţii dreptul forţei şi al oamenilor tari. Decît, se
uită că acestora nu le opunem lumea anonimă a dezmoşteniţilor care se frîng de setea de putere, ci pe acei imbecili ai pămîntului care nu vor să fie tari. Există cu adevărat o categorie de oameni — lepra omenirii — care trag numai la fund, pasionaţi ai căderilor şi ai periferiei. Rataţii nu merită nici o consideraţie. Un bogat ratat se numeşte imbecil; un sărac ratat, cerşetor.
Cred că nu este om care să nu lupte cu toate sentimentele împotriva războiului: dar, tot aşa, nu cred să fie vreunul care să nu-i recunoască fatalitatea.
Teoretic, nu este aşa de uşor să fii împotriva lui. Ai fi foarte bucuros, dacă
atitudinea abstractă ar avea vreo eficacitate practică. Dacă aş şti că de aş striga toată viaţa zi şi noapte împotriva lui el ar fi mai puţin, aş deveni cel mai înfocat pacifist. Dar în faţa tristelor fatalităţi umane, mie
ruşine să fiu pacifist. Să presupunem că ar sta în puterile omului să termine odată cu războiul. Ar putea el
să renunţe la orgoliul care însoţeşte fiece război? Îşi poate închipui cineva
satisfacţii mai mari ca acelea care însoţesc o declaraţie de război sau o pace victorioasă? Succesul într-un
război ne face să uităm totul. Dar nu numai atît. Orice război intră în memoria normală a omului. Ne-am gîndit vreunul vreodată la cazul individual al unui soldat oarecare, mort în războaiele napoleoniene? Ne-am gîndit vreodată serios că în cruciade au murit oameni? Războiul este o crimă istorică pe care omenirea o acceptă totdeauna după ce a comis-o. Naţiunile îşi fac din el un fel de oglindă măritoare: de aceea este el leagănul megalomaniei naţionale şi tot de aceea rezolvă el în primul rînd conflictele naţionale, pe cînd revoluţiile, pe cele sociale: toate războaiele sînt naţionale şi indirect sociale; toate revoluţiile sînt sociale şi indirect naţionale.
Revoluţiile se fac de jos în sus. Convoiul maselor este un aspect dintre cele mai dramatice, din cîte le oferă istoria. Capetele palide de foame, transfigurate de mizerie, cu aspect de sfinţenie criminală, sînt bazele pe care, de cînd e lumea, sa construit o ordine nouă. Răsturnările sau făcut în numele mizeriei şi împotriva ei. O viziune a constanţelor vieţii susţine că mizeria este strîns legată de condiţia omenească şi că eternitatea ei infirmă orice effort revoluţionar. Dar revoluţiile nau alt sens decît să sape edificiul de veacuri al mizeriei, să ruineze templul pe care i la ridicat imbecilitatea umană. Orice revoluţie îşi are sursa în stomac; dar ea ţinteşte înspre ultimele finalităţi ale spiritului. Omul care trăieşte în mizerie şi nare spirit revoluţionar este ultimul imbecil al pămîntului. El e incapabil de disperare, acest reazem permanent al revoluţiilor.
Omenirea împărţită între exploatatori şi exploataţi oferă dualismul cel mai dezesperant, dezbinarea cea mai dureroasă. Şi ceea ce este sfîşietor în această situaţie este că sau găsit oameni care să atribuie exploatatorilor calităţi, merite, virtuţi, să le explice ascensiunea prin valori, iar celorlalţi căderea prin deficienţe. Marii posesori ai acestui Pămînt,care se plictisesc pe cînd alţii îşi şterg sudoarea, constituie o categorie de oameni pe care toţi mizerabilii globului îi fericesc cu indiferenţa lor. Săracii sînt singura forţă a universului. Ei trebuie să fie proşti sau nebuni, de permit fericirea alături de ei.
Oamenii talentaţi şi dotaţi se mistuiesc în mizerie şi boală, capetele productive ale omenirii îşi consumă energia în utopii, pentru ca bogaţii să poată visa. Iar bogaţii cine sînt? Nefericiţi din fericire, sterili şi plictisiţi, emasculaţi şi dezgustători. Lumea este atît de nedrept organizată, încît nu poţi decît înnebuni dacă te gîndeşti la sistemul de repartiţie, la inegalităţile prin sistem ale universului. Dacă justiţia socială ar fi singura mea obsesie, aş fi pierdut. Nu înţeleg cum de există socialişti care sînt numai profeţi şi nu nebuni. Pasiunea de absolut, în viaţa asta meschină, este drumul prăbuşirii. Orice revoltă deschide un abis în care este mai bine să ne aruncăm, decît să ne îndulcim sufletul cu blîndele dobitoace ale lui Dumnezeu. Toţi înţelepţii Pămîntului ar trebui să stea în genunchi în faţa unei singure explozii de revoltă disperată. Ivan Karamazov, nici eu nu accept lumea!
Nu se poate concepe o modificare esenţială a structurii sociale, fără ideea de justiţie. În orice revoluţie, ideea socialistă este obligatorie. Căci orice revoluţie este obligată faţă de toţi oamenii capabili să trăiască şi dornici de viaţă. Sistemul exploatării în care s-a complăcut omenirea, de la Adam încoace, a scos din sfera vieţii imensa majoritate a oamenilor. Pe aceştia, religiile i-au învăţat doar cum să moară. De mii de ani, dezmoşteniţii şi-au construit temple ca să se dezveţe de viaţă. Cursul omenirii, din începuturi şi pînă acum, a descris un semn de întrebare, un pînă cînd?, identic istoriei universale. Şi oare vom muri cu toţii pentru a perfecţiona geometria acelei interogaţii? Dacă instinctul de proprietate ar putea fi smuls din sufletul omului, ar trebui să fim mai repede fericiţi, decît să avem regrete. Toate problemele ar fi atunci pe calea soluţionării. Decît, optimismul nu este niciodată concluzia istoriei.