Fără intervenţia trupelor terestre, Aliaţii asistă la divizarea Libiei

Evoluţiile din Libia vor fi marcate de trei evenimente conexe. Discursul preşedintelui Barack Obama, privind implicarea americană, în soluţionarea crizei libiene. Reuniunea diplomatică de la Londra, vizând identificarea oportunităţilor de depăşire a situaţiei fluide din Libia, unde rebelii  într-o zi câştigă, în alta pierd teren, în faţa trupelor guvernamentale. Şi preluarea, la începutul lunii aprilie, de către un comandament NATO, a coordonării operaţiunilor aeriene şi maritime, derulate până acum de coaliţia franco-americano-britanică. 

Pro şi contra Obama

 Conform ultimului sondaj, din 28 martie a.c., realizat de Centrul de Cercetare Pew pentru Oameni şi Presă, 47%, dintre cetăţenii americani sprijină acţiunile militare decise de administraţia Obama, împotriva regimului de la Tripoli, în timp ce 36% sunt împotrivă. 

Dar congresmenul republican Anthony Weiner afirmă:”Noi suntem o ţară puternică, dar ce fel de putere avem, dacă nu intervenim să stopăm un tiran, care-şi măcelereşte poporul, aşa cum a dat de înţeles preşedintele Obama, în ultimul său discurs?”

Apărătorii locatarului de la Casa Albă reamintesc faptul că acesta a declarat, în repetate rânduri, că liderul libian trebuie să plece de la conducerea ţării sale. Iar avioanele militare americane au bombardat forţele terestre ale colonelului Muammar Gaddafi.

Fosta guvernatoare Sarah Palin – un candidat posibil la alegerile prezidenţiale din 2012 – a şarjat:”Noi  am aşteptat acordul Ligii Arabe şi a Naţiunilor Unite care să ne spună: puteţi acţiona acuma! Apoi am revenit în… autobuz şi am aşteptat NATO! Să-i aşteptăm pe francezi, să ne conducă! Asta nu este o conducere inspirată! ”

Susţinătorii lui Obama au replicat că operaţiunea declanşată în scop umanitar necesita sprijinirea Franţei, pentru ajutorarea populaţiei agresate de trupele lui Gaddafi. Operaţiunile militare din Irak şi Afganistan nu justifică – consideră simpatizanţii preşedintelui – ideea că Statele Unite pot ocupa oricând o ţară musulmană. Dar dacă lideri, precum cel libian, pot fi răsturnaţi de la putere, fără introducerea în luptă a trupelor terestre, o asemenea acţiune trebuie dusă până la capăt.

Doar, pe 21 decembrie 1988, o aeronavă Boeing 747, a companiei „Pan American”, care a decolat de pe aeroportul Heathrow, din Londra, având drept destinaţie New York, a fost distrusă, în aer, de o bombă, care a ucis 243 de pasageri şi 16 membri ai echipajului. În locul prăbuşirii avionului, la Lockerbie, în sudul Scoţiei, au mai fost omorâţi, de resturile aeronavei, 11 oameni, numărul decedaţilor ajungând astfel la 270.

Pe 24 februarie 2011, ministrul demisionar al justiţiei, din guvernul de la Tripoli, Mustafa Abdel-Jalil a declarat că liderul libian a ordonat personal aruncarea în aer a avionului american.

Asta ar da dreptul S.U.A. să îl îndepărteze de la putere.

 Odisee ciudată

 “A fi lider înseamnă ceva mai mult decât a citi de pe un prompter” observă cotidianul „The Washington Times”, în analiza acidă, a alocuţiunii prezidenţiale pe tema Libiei.

Iată câteva atacuri imparabile:”Obama: utilizează forţa militară, dar secretarul apărării afirmă că acolo nu este vorba de un interes vital american; declară că Statele Unite şi O.N.U. se concentrează pe zona de interdicţie aeriană, dar forţele coaliţiei bombardează trupele terestre libiene; susţine că mandatul iniţial era protejarea vieţilor civililor, dar acum preşedintele este  de partea rebelilor; este “în favoarea aspiraţiilor legitime ale poporului libian”, dar destui rebeli sunt islamişti radicali; a intervenit în Libia pentru a evita “o baie de sânge”, dar oferă vorbe goale la sirienii inocenţi, împuşcaţi de trupele dictatorului Assad; consideră că S.U.A. nu vrea să determine o schimbare forţată a regimului, dar crede că Gaddafi trebuie să plece; spune că nu vor debarca trupe americane pe solul libian, dar unele informaţii arată că subunităţi speciale sunt deja acolo; precizează că NATO va prelua comanda operaţiunii, dar S.U.A. va asigura misiunile dificile;  a prezis că Operaţiunea „Odyssey Dawn” va fi limitată “la câteva zile, nu săptămâni”, dar acum se proiectează operaţiuni pe mai multe luni; l-a denunţat pe George W. Bush pentru acţiuni unilaterale, dar el însuşi a pornit la război fără autorizarea necesară din partea Congresului, cu câţiva parteneri de coaliţie şi un sprijin slab în lumea arabă.”

Concluzia? Deţinătorul Premiului Nobel pentru Pace extinde războaiele Americii. Campionul musulmanilor îi ajută numai  atunci când  îi este convenabil. Marele lider mondial subliniază continuu declinul influenţei Americii. “Ce odisee lungă şi ciudată a devenit preşedinţia Obama” conchide “The Washington Times.”

Realitatea din teren

 La fel ca în Irak, mişcările de trupe se efectuează doar pe şosea. Nu există tranşee. Rebelii câştigă teren, temporar, doar când avioanele coaliţiei bombardează tancurile şi piesele de artilerie ale forţelor terestre libiene. Acestea din urmă fiind estimate acum la 30.000 de loialişti.

Conferinţa de la Londra a demonstrat că – lipsite de intervenţia terestră, decisivă, a Statelor Unite -, Franţa şi Marea Britanie fac… „fotografii de familie.”

Iar în aceea realizată la finalul reuniunii, din capitala britanică, nu există niciun emisar african, ci doar doi arabi!

Preluarea comenzii operaţiunilor de către NATO va avea două efecte imediate. Instituirea embargoului asupra armelor – rezoluţiile ONU neautorizând înarmarea rebelilor – şi limitarea zborurilor aeriene, ale avioanelor aliate, la protejarea populaţiei, ceea ce înseamnă renunţarea la partizanatul actual.

Între capitala libiană şi Benghazi se situează oraşul natal al lui Gaddafi, Sirte, unde, în martie 2001, a fost înfiinţată Uniunea Africană/U.A., Libia fiind cofondator. Deşi invitată la reuniunea de la Londra, U.A. a fost absentă, dezaprobând apriori intervenţia militară.

Uniunea Africană a desemnat pe preşedinţii din Congo, Mali, Mauritania, Republica Sud-Africană şi Uganda să constituie o misiune de bune oficii, între oficialii şi rebelii libieni. Pentru africani, coaliţia ce a acţionat împotriva regimului lui Gaddafi a fost una creştină, utilizând forţe din Nordul dezvoltat al planetei, contra celor din Sudul pauper.

„Cotidianul Poporului”, din Beijing, insera, pe 29 martie, un titlu memorabil:”Statele Unite sunt dornice să pornească războaie, nu şi să le termine.” Iar Gaddafi se încăpăţânează să nu plece.