De ce ţipă un om la fratele său, când acesta se află chiar lângă el? Probabil pentru că simte cât de departe, de convingerile sale, este semenul lui. Care gândeşte altfel. Şi vrea să trăiască într-un mod diferit.Aceasta pare a fi explicaţia încremenirii în proiect a echipelor care consiliază pe cei doi preşedinţi coreeni. Amândoi pretinzând că servesc interesul naţional. Cel din Phenian dorind unirea naţiunii coreene sub stindardul partidului comunist. Cel din Seul visând reunificarea prin alinierea întregului popor coreean la valorile democratice ale unei societăţi de tip occidental.
Fiecare este susţinut de câte două state, cu roluri majore în balanţa geopolitică a lumii. Coreea de Nord fiind sprijinită de China şi Rusia. Coreea de Sud fiind susţinută de Statele Unite şi Japonia. Toate cele şase ţări nedorind altceva, din motive total diferite, decât menţinerea status quo-lui valabil în ultimele decenii.
Un ţel subminat de trageri de artilerie şi de manevre militare, desfăşurate conform principiului “Si vis pacem, para bellum/Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război.” Vorba vine…
Viziunea rusă
De câte ori se întâmplă ceva, într-o zonă unde Rusia îşi menţine interesul geopolitic, este mediatizat câte un analist a cărui expertiză nu poate fi contestată şi care emite semnale publice pentru capitalele interesate de viziunea Kremlinului.
Acum, Konstantin Asmolov – cercetător la Centrul pentru Studii Coreene, din cadrul Institutului de Ştiinţe pentru Cercetări în Estul Îndepărtat, patronat de Academia Rusă – este cel care a conturat optica liderilor ruşi.
Primul mesaj? Un război în peninsula coreeană nu va avea un învingător.
Asmolov recunoaşte că ultimele tensiuni declanşate la graniţa dintre cele două state coreene au generat cele mai puternice confruntări, de ordin militar, din ultimii 50 de ani. Dar neagă posibilitatea ca acest conflict să degenereze într-unul ireversibil.
El susţine că un război este evitabil din mai multe motive. Primul fiind inexistenţa unui învingător planificat. Dovada? O ierarhie a forţelor militare, după criteriul efectivelor armatelor naţionale.
Astfel, armata nord-coreeană se află pe locul patru în lume, cu 1.000.000 de soldaţi. Cea rusă ocupă locul cinci. Iar pe locul şase se află armata sud-coreeană, cu 700.000 de militari.
În timp ce nord-coreenii sunt şi azi dotaţi cu echipament militar din anii 1970-1980, fraţii lor din sud beneficiază de cea mai modernă tehnică de luptă.
Conform unei prevederi a tratatului de asistenţă mutuală semnat de Coreea de Sud şi Statele Unite, dacă Republica Coreea va fi atacată, S.U.A. nu numai că va intra în război de partea sa, dar va şi comanda armata sud-coreeană, în întregime, ca parte a propriilor sale forţe armate.
Bugetul militar al Republicii Coreea este de 25 de ori mai mare decât cel al Coreeii de Nord, dar aceasta este suspectată că ar putea avea deja arme nucleare.
Konstantin Asmolov afirmă că nici S.U.A., nici Coreea de Sud nu intenţionează să declanşeze războiul, deoarece ar fi devastator. După cum nici statul coreean comunist, în pofida declaraţiilor belicoase ale conducerii sale, nu vrea o confruntare militară decisivă, deoarece ar fi sinucigaşă.
Asmolov mai susţine că, într-un război modern, ordinul de a deschide focul nu vine de la cel mai înalt nivel. Comandanţii de la eşaloanele mici au permisiunea să răspundă situaţiilor nou create şi să acţioneze conform instrucţiunilor.
Bună gluma! Nici măcar în armata rusă nu este permis aşa ceva. Iar în cea subordonată preşedintelui nord-coreean, aşa cum s-a întâmplat şi la incidentele anterioare, nimeni nu este de capul lui. Şi se trage doar la ordinul expres al comandantului suprem.
Aşa că ipoteza cercetătorului rus – “în această situaţie, reacţia naturală este să tragi primul şi să pui întrebări după…”- nu este decât o manipulare.
Opinie inedită la Tokyo
Un punct de vedere surprinzător a fost exprimat, în presa niponă, de Gregory Clark, ex-diplomat australian, expert în relaţiile Japoniei cu vecinii săi.
El sensibilizează opinia publică japoneză asupra faptului că bombardamentele armatei nord-coreeane asupra insulei Yeonpyeong, din Marea Galbenă, au o explicaţie ignorată voit la Seul şi Washington D.C.
Insula menţionată se află la sud de Linia Nordică de Demarcaţie/LND, pe care Coreea de Sud o consideră frontiera maritimă în această zonă.
Numai că LND nu are statut legal, fiind impusă arbitrar, de comandamentul forţei expediţionare a O.N.U. – a se citi al trupelor Statele Unite -, în 1953, la finele războiului fratricid, dintre cele două state coreene.
Phenianul nu a recunoscut-o niciodată. Şi a menţinut propria sa linie de demarcare militară, care corespunde mai mult legislaţiei internaţionale, deoarece este trasată ca o extensie directă a frontierei terestre. De-a lungul timpului, au mai fost incidente militare, cu pierderi de vieţi omeneşti de ambele părţi.
Bombardamentele recente constituie ultima confruntare din lunga listă a conflictelor declanşate datorită menţinerii unei atitudini tipice Războiului Rece.
Gregory Clark îi face K.O. pe editorialiştii niponi afirmând că a devenit o practică a acestora condamnarea liderului de la Phenian, ca fiind iraţional şi excentric.
Ei uită însă să menţioneze că toţi interlocutorii japonezi ai liderului comunist Kim Jong-il au fost impresionaţi de claritatea şi inteligenţa opiniilor sale.
Chiar şi fostul premier Shinzo Abe, la revenirea în ţară, după întrevederea avută, în 2004, cu preşedintele Kim, a recunoscut public că acesta a fost raţional pe timpul întrevederii bilaterale.
Compromisul necesar
Ce vrea Kim Jong-il? Se ştie la Casa Albă, la Beijing şi bineînţeles la Seul. Recentul bombardament de artilerie, comandat de la Phenian, ca şi continuarea dezvoltării capacităţilor nucleare proprii, nu sunt decât eforturi de a atrage atenţia S.U.A., pentru a reveni la masa dialogului.
Pentru reluarea acestuia pledează viguros şi China. Menţinerea Statelor Unite şi a Republicii Coreea pe poziţia respingerii sale – până când nu vor fi prezentate scuze de Phenian, pentru victimele ultimului bombardament -, justificabilă pe moment, este lipsită de inteligenţă diplomatică pe termen lung.
Asta cu atât mai mult cu cât nimeni nu vrea o escaladare a tensiunii dintre cele două state coreene.
Manevrele militare nefiind decât o perdea de fum, până când diplomaţii se vor aşeza la masa tratativelor – un compromis necesar tuturor.
