Acasa InternationalGeopolitica Stratfor: România ca o victimă a istoriei

Stratfor: România ca o victimă a istoriei

scris de Ziua Veche
3 afisari

România constituie subiectul celui de-al treilea episod din seria articolelor scrise de dr. George Friedman, directorul STRATFOR,  care călătoreşte în aceste zile prin Turcia, Moldova, România, Ucraina şi Polonia.

 

În şcoală, mulţi dintre noi am învăţat poemul Invictus care se încheie cu versul „Sunt stăpânul sorţii mele, sunt căpitanul sufletului meu”. Aceasta este o caracterizare pe care un gentleman din epoca victoriană ar fi făcut-o unui om de afaceri american. Însă acest vers nu rezonează cu România. Nimic din istoria românilor nu arată că aceştia şi-au dominat soarta sau sufletul. Întreaga lor istorie este o lecţie despre cum soarta i-a dominat sau cum sufletul lor este captivul istoriei. Ca naţiune, românii au speranţe şi aşteptări modeste temperate de trecutul lor.

 


Această sensibilitate nu îmi este străină. Părinţii mei au supravieţuit lagărelor de concentrare naziste, s-au întors în Ungaria pentru a încerca să-şi reclădească vieţile şi mai apoi au fugit de comunişti. Când au ajuns în America dorinţele lor erau extraordinar de modeste. Doreau să fie în siguranţă, să se trezească dimineaţa, să meargă la muncă, să îşi ia salariul – să trăiască. Nu au avut niciodată impresia că sunt stăpânii sorţii lor.

„Aceasta este tragedia geopolitică a României. Este o naţiune divizată de propria geografie”

Problema României este că lumii îi pasă de ea. Mai precis, imperiile se ciocnesc acolo unde este România. Ultimul astfel de caz a fost Războiul Rece. Astăzi, în acest moment, situaţia pare mai relaxată sau cel puţin mai puţin disperată decât era înainte. Totuşi, după cum am arătat în articolul Ţări de graniţă, marile puteri se re-aranjează din nou şi astfel România devine mai importantă pentru alţii. Nu îmi este clar dacă românii realizează pe deplin schimbarea vânturilor geopolitice. Ei cred că se pot ascunde în Europa şi probabil că pot. Însă bănuiesc că istoria îşi întinde iar braţul spre România.

Geopolitică şi auto-mutilare

Să începem cu geografia. Munţii Carpaţi definesc România, însă într-un mod ciudat. În loc să servească drept graniţă ţării, protejând-o, Carpaţii sunt un arc ce împarte ţara în trei părţi. La sud de munţi este Câmpia Valahă, inima României contemporane unde se găseşte capitala Bucureşti şi centrul petrolifer Ploieşti. La est de Carpaţi se află Câmpia Moldovei. La nord-vest de Carpaţi este Transilvania, un ţinut deluros.

Aceasta este tragedia geopolitică a României. Este o naţiune divizată de propria geografie. Nici una dintre cele trei părţi nu este uşor de apărat. Transilvania a intrat sub stăpânirea maghiară în secolul al XI lea, iar Ungaria a intrat sub stăpânirea otomană şi apoi austro-ungară. Valahia a intrat sub stăpânirea otomană, iar Moldova sub stăpânire otomană şi rusească. Singurele dăţi când România a fost unită înainte de secolul al XIX lea au fost atunci când era complet cucerită. Şi era cucerită atunci când vreun imperiu dorea să asigure linia Carpaţilor pentru a se apăra.

George Friedman, director general al STRATFORUnii dintre noi văd geopolitica ca pe o oportunitate. Cea mai mare parte a umanităţii a experimentat-o ca pe o catastrofă. România a fost o naţiune de multă vreme, însă arareori a fost un stat-naţiune unificat. După ce a devenit un stat-naţiune la sfârşitul secolului al XIX lea a avut o existenţă precară, balansând între Austro-Ungaria, Imperiul Otoman şi Rusia, cu Germania ca putere distantă însă ca o realitate pregnantă. România şi-a petrecut anii interbelici căutându-şi echilibrul între monarhie, autoritarism şi fascism, fără să reuşească să-l găsească. A căutat siguranţa într-o alianţă cu Hitler şi s-a găsit în prima linie a frontului a invaziei germane în Rusia. Pentru a înţelege poziţia de aliat a României trebuie amintit faptul că atunci când sovieticii şi-au început marele contra-atac de la Stalingrad l-au lansat peste trupele române (şi ungare). Românii s-au găsit în poziţia de a lupta şi a muri pentru germani, iar mai apoi au fost măcelăriţi de sovietici drept răzbunare faţă de germani.

Toate acestea au dus la ocuparea României de sovietici, faţă de care românii au dezvoltat o strategie unică. Ungurii s-au răsculat şi au fost zdrobiţi, cehii au încercat să creeze un comunism liberal loial sovieticilor şi au fost zdrobiţi. Românii chiar au obţinut un grad de autonomie faţă de sovietici în politica externă. Modul în care românii au reuşit să obţină toleranţa sovieticilor faţă de această situaţie a fost crearea unui regim mult mai rigid şi mai opresiv chiar decât cel din Uniunea Sovietică din acea perioadă. Sovieticii ştiau că NATO nu va încerca o invazie, cu atât mai puţin o invazie prin România. Câtă vreme regimul din România ţinea poporul aliniat, ruşii puteau să le tolereze manevrele. România şi-a păstrat identitatea naţională şi o politică externă independentă pentru un preţ foarte ridicat în ceea ce priveşte libertatea personală şi bunăstarea.

România contemporană nu poate fi înţeleasă fără a-l înţelege pe Nicolae Ceauşescu, care se auto-denumea „Geniul Carpaţilor”. Se poate să fi fost, însă în acest cay definiţia carpatină a geniului este o idiosincrazie. Guvernul comunist al României a fost clădit în jurul comuniştilor care au rămas în România în cel de-al Doilea Război Mondial, în închisori sau ilegalitate. Acesta era un lucru unic printre sateliţii sovietici din estul Europei. Stalin nu avea încredere în comuniştii care au rămas acasă şi au rezistat. El prefera comuniştii care au fugit la Moscova în anii 30 şi şi-au dovedit loialitatea faţă de Stalin prin trădarea celorlalţi. Apoi i-a trimis pe comuniştii de la Moscova să conducă ţările nou ocupate care constituiau tamponul dintre Rusia şi Occident. Nu a fost cazul în România, unde comuniştii locali au fost cei care au guvernat. După moartea fondatorului României comuniste, Gheorghe Gheorghiu Dej, un alt comunist român a preluat puterea: Ceauşescu. Acesta era un aspect specific comunismului românesc care îl făcea asemănător Iugoslaviei lui Josip Broz Tito în politica externă şi ducea la un coşmar în ceea ce priveşte politica internă.

„România şi-a păstrat identitatea naţională şi o politică externă independentă pentru un preţ foarte ridicat în ceea ce priveşte libertatea personală şi bunăstarea.”

Ceauşescu a decis să plătească integral datoria naţională. Acest lucru pare să fi decurs din politica sa externă – nu dorea ca România să fie condiţionată de nici o altă ţară din cauza datoriilor – şi le-a plătit vânzând altor ţări aproape tot ce se producea în România. Acest lucru a sărăcit enorm ţara, electricitatea şi căldura erau ocazionale, până şi mâncarea se împuţinase într-o ţară fertilă. Securitatea, poliţia secretă internă a cărei eficienţă şi brutalitate erau impresionante, a domolit orice revoltă. Nimic în România nu funcţiona la fel de bine ca Securitatea.

Herta Muller este o autoare din România care scrie în limba germană (face parte din comunitatea etnicilor germani din România) şi care a câştigat premiul Nobel pentru literatură în anul 2009. Acţiunea uneia din cărţile sale, „Întâlnirea” se desfăşoară în România sub comunişti. Aceasta dă un extraordinar sentiment al unei ţări conduse de Securitate. Este vorba despre o femeie care îşi duce viaţa muncind şi având de-a face cu un soţ alcoolic, pregătindu-se şi temându-se mereu de întâlnirile cu poliţia secretă. La fel ca în Kafka, nu este clar ce caută ei şi ce ascunde ea. Însă pericolul nu poate fi evitat şi îi pătrunde în întreaga conştiinţă. Când cineva citeşte această carte – iar eu am făcut-o pregătindu-mă pentru această călătorie – înţelege modul în care Securitatea sfâşia sufletul unui cetăţean şi îşi reaminteşte că nu este vorba de o relicvă din anii 30, ci funcţiona şi susţinea regimul din România în 1989.

Era ca şi cum preţul pe care România trebuia să-l plătească pentru autonomia sa era să se lovească în faţă în mod continuu. Până şi căderea comunismului a urmat calea românească. Nu a fost nicio Revoluţie de catifea, ci una sângeroasă în care Securitatea a rezistat în faţa răscoalei anti-comuniste şi ale cărei detalii sunt încă neclare şi dezbătute cu aprindere. Până la urmă, soţii Ceauşescu (soţia lui Nicolae, Elena, era şi ea un caz special, fiind nevoie de un geniu al psihologiei pentru a o înţelege) au fost executaţi, iar Securitatea s-a amestecat cu societatea civilă ca parte a reţelei de crimă organizată care a fost confundată cu liberalizarea în fostul imperiu sovietic de către analiştii şi reporterii occidentali din acea perioadă.

„Românii au crezut că renaşterea lor se va produce prin intermediul organizaţiilor occidentale multilaterale”

 

România a ieşit din cei 70 de ani anteriori de catastrofă continuă visând la lucruri simple şi fără să aibă iluzii că aceste lucruri vor fi obţinute cu uşurinţă sau vor putea fi controlate de România. La fel ca în restul estului Europei, dar poate cu o mai mare intensitate, românii au crezut că renaşterea lor se va produce prin intermediul organizaţiilor occidentale multilaterale. Dacă li se va permite să devină membri ai NATO şi mai ales ai Uniunii Europene nevoile naţionale de securitate vor fi asigurate alături de nevoile economice. Românii şi-az dorit foarte mult să devină europeni pur şi simplu pentru că era prea periculos să fie români.

Citeşte şi concluzia „Opţiunea geopolitică a României”.

 


 

Cum să redevii european

Când te gândeşti la România îţi vine în gând sintagma „prizonier instituţionalizat”. În Statele Unite se spune că dacă cineva stă prea mult în închisoare devine „instituţionalizat”, o persoană care nu îşi mai poate imagina cum să funcţioneze în afara unei lumi în care altcineva îi spune permanent ce trebuie să facă. Pentru România, suveranitatea naţională a fost dintotdeauna experimentată ca un proces de acomodare faţă de naţiunile şi imperiile mai puternice. Astfel că după 1991 România a căutat „pe cineva” căruia să i se subordoneze. Mai precis România a văzut toate aceste instituţii ca având puteri de renaştere extraordinare. După aderarea la NATO totul va fi bine.

„NATO este o iluzie care îi face pe români să se simtă bine doar dacă nu privesc cu atenţie. Românii se pare că preferă iluzia comodă.”

Şi până de curând, toate au mers bine, sau bine în termenii nevoilor modeste ale unei victime istorice. Problema României este că aceste sanctuare sunt iluzii în multe aspecte. România priveşte spre NATO pentru apărare, însă NATO este o entitate lipsită de substanţă. Există o nouă şi ambiţioasă strategie NATO care stabileşte o agendă globală. Discutată îndelung, această strategie este un exerciţiu al nimicului. Ţări ca Germania nu au forţele militare care să îndeplinească această strategie, presupunând că ar putea fi atins un acord. NATO este o organizaţie consensuală şi un singur membru poate bloca orice misiune. Interesele divergente ale unei Alianţe extinse garantează faptul că cineva va bloca orice. NATO este o iluzie care îi face pe români să se simtă bine doar dacă nu privesc cu atenţie. Românii se pare că preferă iluzia comodă.

În ceea ce priveşte Uniunea Europeană există o tensiune structurală profundă a sistemului. Principala putere economică europeană este Germania, care este şi cel de-al doilea exportator din lume. Economia sa este construită în jurul exportului. Pentru o ţară ca România dezvoltarea economică înseamnă să profite de avantajul salariilor scăzute. Salariile mici permit ţărilor în curs de dezvoltare să îşi dezvolte economia prin exporturi. Însă Europa este dominată de o super-putere a exporturilor. Spre deosebire de anii de după război când Statele Unite au absorbit importurile din Germania şi Japonia fără să trebuiască să intre în competiţie cu ele, Germania este acum o ţară care exportă în România şi lasă foarte puţin loc pentru dezvoltarea economiei româneşti.

În acest stadiu al dezvoltării România ar trebui să aibă un surplus comercial, mai ales cu Germania, însă nu are. În anul 2007 a exportat bunuri în valoare de 40 miliarde dolari şi a importat bunuri de 70 de miliarde dolari. În 2009 a exportat tot de 40 miliarde şi a redus importurile la 54 de miliarde – însă tot o balanţă negativă. Patruzeci la sută din comerţ se desfăşoară cu Germania, Franţa şi Italia, partenerii majori din UE: Însă cu Germania există o mare problemă. Şi problema este că o bună parte din exporturile României către Germania aparţin unor firme germane care operează în România.

„Problema este că o bună parte din exporturile României către Germania aparţin unor firme germane care operează în România.”

În timpul perioadei de prosperitate relativă dintre 1991-2008, realitatea structurală a UE a fost ascunsă în spatele unui val de creştere. În 2008 creşterea a dispărut descoperind realitatea structurală. Nu este clar când va reveni valul de prosperitate. Între timp, în vreme ce economia Germaniei creşte din nou, cea a României nu creşte. Deoarece se găseşte într-un sistem în care principalul motor este un exportator, iar exportatorul domină procesul de stabilire a regulilor fiind dificil pentru România să profite de cea mai valoroasă proprietate – o forţă de muncă calificată gata să muncească pentru salarii mai mici.

La toate acestea trebuie adăugată chestiunea reglementărilor. România este o ţară în curs de dezvoltare. Reglementările europene sunt trasate având în vedere ţările dezvoltate. Legile muncii şi garanţiile lor înseamnă că europenii nu angajează muncitori, ci îi adoptă. Asta înseamnă că antrepenoriatul este extrem de dificil. Să fii întreprinzător, după cum bine ştiu, înseamnă să faci greşeli şi să îţi revii rapid. Date fiind garanţiile pe care fiecare muncitor din Europa le are, un întreprinzător nu îşi poate reveni rapid în urma unor greşeli. În România, agilitatea necesară pentru asumarea de riscuri nu este la îndemână sub regulile trasate de UE pentru o economie matură.

România ar trebui să fie o ţară a micilor întreprinzători – şi chiar este – însă există o mare evaziune faţă de regulile de la Bruxelles, dar şi de la Bucureşti. Este o piaţă gri care crează o confuzie legislativă şi astfel corupţie într-un sector de care România are cea mai mare nevoie. Imaginaţi-vă că Germania ar fi avut regulile pe care le susţine azi în 1955. S-ar fi putut dezvolta în ceea ce este în anul 2010? Ar putea exista un timp pentru astfel de reguli (până şi acest lucru este discutabil), însă nu a sosit acest timp pentru România.

Am întâlnit un întreprinzător român care vindea produse industriale. Vorbind cu el am ridicat chestiunea diverselor reglementări care guvernează activitatea sa şi cum se descurcă cu ele. Nu am primit un răspuns clar, sau mai bine zis nu am realizat ce fel de răspuns îmi dăduse decât mai târziu: există reglementări şi există relaţii. Ultimele le îmblânzesc pe primele. În Germania aşa ceva s-ar numi corupţie. În România este supravieţuire. Un întreprinzător român care ar respecta riguros reglementările UE va falimenta rapid. Se prea poate ca România să fie coruptă, însă structura regulatorie a UE impusă asupra unei economii în dezvoltare face ca evaziunea să fie singura strategie raţională. Şi totuşi întreprinzătorul cu care am vorbit era un suporter al UE: Şi el spera că că va veni o vreme când va putea fi un european normal.

Este dificil pentru cineva din afară să vadă beneficiile specifice ale NATO şi UE pentru România. Însă pentru români calitatea de membru merge dincolo de detalii.

 

Citeşte şi concluzia „Opţiunea geopolitică a României”.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult