De ce contează nunta domnului Borcea?

Ca să anticipez barem o parte din caleidoscopul criticilor inerente unui asemenea exerciţiu (a nu se confunda cu „a preîntâmpina”), voi clarifica din capul locului că nu îl cunosc personal pe dl. Borcea, deși nu m-ar deranja câtuși de puțin.

Nunta lui Borcea. Ce-au mâncat, ce-au băut, cât a costat meniul

În schimb, numele și realizările domniei sale mi-au traversat de atâtea ori retina, în ultimii câțiva ani mai ales (volens nolens), încât e ca și când l-aș cunoaște. Nu e singura mea cunoștință de acest fel. Pe de altă parte, cunosc personal domni și doamne la fel de indigeni despre ale căror realizări chiar mi-aș fi dorit să citesc în presa de largă audiență, dar despre care nu s-a scris – și nici nu trag nădejde că se va scrie – nicio câtime din câte se scriu despre stimabilul Borcea și cei din mediul său afin. Nu voi croșeta aici în jurul motivelor, mai mult sau mai puțin complexe, pentru care unii fac rating în prime time iar ceilalți nu, pentru care realizările și viețile savuroase ale unor români de calibru universal  nu vând Knorr în prime time, în timp ce desăvârșita absență a oricărei isprăvi notabile, demne altminteri de sancțiunea celei mai splendide anonimități, va continua să vândă.

Recent însă, prim-planul tabloidelor și al televiziunilor-tabloid a fost inundat de ceremonia nupțială a acționarului de la Dinamo, ceremonie cu proporții de basm popular autohton – sau oriental, de ce nu? Dacă încununarea triumfală a idilei celor doi împricinați a durat trei zile și trei nopți, de scris s-a scris mai mult și s-a vizionat și mai mult. Și de data asta, consumatorul de divertisment a fost și el împărțit pe multiplele categorii posibile, inter alia: admiratorii, scârbiții, indiferenții, curioșii scârbiți, masochiștii săraci, veleitarii îndârjiți, plictisiții abulici, microbiştii perplecşi ș.a..

Acum, voi încerca să trec în revistă, evident, departe de pretenția epuizării semanticii complexe a subiectului, doar câteva din temeiurile pentru care cred că acest eveniment contează, dacă nu în sine, măcar pentru simpla fenomenologie pe care-o ilustrează.

Așadar, contează fiindcă îmi reaminteşte că românul are și el, ca tot omul, un apetit implacabil pentru grotescul comic, pentru comicăria fudulă, pentru „pompă și circumstanță” (de astă dată, nicio aluzie la Elgar). Fiindcă am surprins, parcurgând cu interes mai ales comentariile consumatorilor de opinii scrise pe tema în discuţie, un amestec straniu de curiozitate cuvioasă și pizmă păcătoasă. Pentru mulți, îndărătul detașării trufașe, cu iz de bibliotecă, fornăie iritat complexul monstruos al propriei inadecvări. Şi ce-i mai trist, e că fandacsia asta, atât de omenească, e dublată fatalmente de senzaţii din specia neputinței și dezarmării, pe dinaintea unui banal act de injustiție socială.

Contează, fiindcă avem curiozitatea găurii cheii. Chiar dacă știm că un atare fenomen de masă nu aparține speciei intereselor noastre predilecte, un duh mic și ocult ne dă totuși ghes să tragem și noi cu ochiul, să vedem despre ce e vorba. E firesc. În plus, pentru mulți, e mereu nevoie de etaloane motivaționale spre mai un mai bine dezirabil sau, după caz, de confirmări reconfortante că și la alții-n parohie e la fel de penibil sau doamne ajută, mai rău.

Contează, pentru că definește un standard aspirațional pentru un puhoi de audiență (toți de-ai noștri, cu BAC sau fără) ale cărei perplexități culisează anonim între drama Mariei Jose de la orele 6 de pe Acasă și apoteozele opulente ale patronilor de cluburi de fotbal, de la orice oră şi de pe orice canal.

Contează, pentru că e doar un alt opus al interesului aiuritor pentru viețile private trăite-n stil reality show ale starurilor de mucava, ale mondenilor efeminați și ale inepuizabilelor promoţii de fete simple şi autohtone, basculate din pagina 5 a Libertății, direct în alcovurile fotbaliștilor și interlopilor. E expresia promisiunii împlinite a căpătuirii timpurii a prea multor tinere cu înzestrări native demne de estetica lui Hugh Hefner și mereu pe potriva gustului rafinat pentru frumusețe feminină al selectivului bogătaș român. E confirmarea faptului că pictorialele mai mult sau mai puțin explicite recomandă irefutabile virtuți umane, descoperite și cultivate atent în aceste tinere speranțe de niște Mecena dezinteresați, după ce le-au remarcat perindându-se cu public, în ținute botticeliene, prin studiouri de televiziune, unde-și deapănă periodic şi semianalfabet experiențele definitive ale existențelor scurte, dar abundente în sensuri și tălmăciri de interes universal.

Contează, pentru că exprimă gloria insolenței ciocoiești, drapate în alb de crin imperial cu papion roşu Ferrari, care știe că se va bucura mereu de o anume formă de impunitate în fața oricărei forme de justiție (vezi plăcuțele bolizilor din dotare, menite să spulbere orice eventual dubiu privind natura superioară a posesorului, ZEU, BOS, SEF etc.). Pentru că exprimă, nefericita criză carteziană din logica valorilor unei societăți încăpățânate în aspirația sa de restructurare după model vestic-european. Şi de ce nu, exprimă criza logicii însăşi.

Contează, fiindcă mă predispune unor interogații, pe cât de retorice, pe atât de iritante, legate de motivele pentru care nimeni nu i-a luat și nu îi ia pe acești oameni la întrebări apropo de secretul alchimiei prin care într-un timp record au intrat în posesia unor averi fabuloase, suficiente cât să pună pe picioare economia unor județe de graniță. Ori în loc să ctitorească biserici întru slava proprie și recompensa divină (tradusă prin noroc la bani și puncte în campionat), să-şi reorienteze creițarii spre cauze mai puțin abstracte, dar care ar plăti întreținerea unor niscai sute de familii și ar ajuta economia măcar printr-o creștere minimă a consumului intern.

Contează, pentru că este tabloul vivant al kitsch-ului de respirație balcanică. Acolo unde găsești un preaplin de de toate pentru toate gusturile Babilonului, de la muzică, la decoruri și vestimentație. Fiindcă totul e supradimensionat, e excesiv – pentru că merită și pentru că poate și pentru că, la o adică, de ce nu? – de la numărul de invitați (că deh, e nuntă de basm), la locantă (cea mai cea din centrul actualei foste periferii a capitalei), la tort-zgârie-nor, la mașini (cele mai luxoase și mai scumpe, iar invitații care, evident prin absurd, nu ar deține una compatibilă, s-ar împrumuta ca să nu se facă de râs) și în cele din urmă, la ținute. Aici, un observator ceva mai atent ar vedea cum eleganța toaletelor nu s-a vândut, vai!, la pachet cu textila exorbitantă, de inspirație Disney, ci pare să rămână, printre puținele atribute lumești inaccesibile distinsei audienței. De ce?, pentru că eleganța la care aspiră distinsa societate e un animal sensibil, e delicată și discretă, e din specia acelei pudori imanente care făcea din Audrey Hepburn o prezență cuceritoare, eterică. Deci, nu, eleganța din specia celei în discuție începe și se termină odată cu intenția celui care a imaginat-o, pe tipar, pentru purtătorul ideal. Splendoarea acelor ținute am văzut-o însă topindu-se neputincioasă sub valuri de sudoare, siluită în hore și manele, trecând prin slow-uri penibile și șlagăre din repertoriul internațional sau local – evident, astea din urmă interpretate live de nume la modă în societatea de gen.

Contează, fiindcă suma cheltuită și suma câștigată cu ocazia respectivă ar face bugetul cincinal al unor laboratoare de cercetare aflate în prag de faliment – dar care continuă să probeze viabilitatea echipamentelor sovietice. Aceeași sumă ar ține în școli de elită din lume cel puțin 10 tineri pe generație, tineri care și-ar putea pune astfel în valoare înzestrările excepționale și care ar putea, de ce nu, aduce Nobelul în țară (cum visa bietul Noica). Sau fie, dacă nu României, măcar încă unui român. Iar domnul Borcea și cei asemeni domniei sale ar ști că au contribuit la ceva dintr-un cu totul alt domeniu de definiție decât finanțarea existențelor fără căpătâi ale unor biete ipochimene convinse că au moștenit pământul doar pentru că prostia caraghioasă, vulgaritatea obraznică şi promiscuitatea nonşalantă vând (și vor vinde).

Contează, în cele din urmă, fiindcă atâția oameni au scris despre ea, mai bine, mai rău, mai inspirat, mai puțin, sau au vorbit despre ea, cu admirație sau cu dispreț, sau cum s-a nimerit. Iar pentru mine şi pentru tine contează, fiindcă i-am dedicat, la fel ca și ceilalți de mai sus, prea mult dintr-un „ce” irepetabil și neregenerabil: timpul nostru. Iar ăsta e curat păcat.