„Nu conteaza ce vesmintele si podoabele porti? Pai, nu asta ni s-a bagat in cap, de mici, ca doar asa te alegi cu un print? Ca poti fi tu cat de cuminte, desteapta, harnica si frumoasa, dar daca n-ai noroc, mai bine te impusti? Altfel, Cenusareasa s-ar fi dus, asa ponosita cum era, la bal si ar fi stralucit oricum. Dar asta ar fi ruinat toata povestea, ar fi schimbat mesajul, iar printul acela grozav de indragostit n-ar mai fi umblat de zevzec cu pantoful prin sat ca sa-si recunoasca iubita si sa ne faca sa ne tavalim acum de ras. Afla ca mie mi s-a intamplat de doua ori sa nu conteze. Bine, nu eram eu chiar cenusareasa, dar am avut apoi probleme cu printii tocmai din cauza hainelor.” Asa si-a inceput Amalia poveste ei ca un scenariu de film.
A existat in viata ei un barbat care desi iubea tinutele de mare soi, stiindu-le puterea aproape magica de a transforma o femeie, se si temea de ele. De rochii, mantouri, esarfe, bijuterii, pantofi, genti, manusi, palarii, parfumuri, care au puterea de a insufleti si desavarsi frumusetea unei femei, de a o face sa paseasca altfel si sa electrizeze aerul pe unde trece. Indragostit pana peste cap, o imbraca, si apoi incepeau nelinistile interioare: ca atrage priviri indraznete, starneste ganduri interzise si in orice moment acestea ar putea deveni fermenti de infidelitate. Toate relele imaginate de gelozie i se pareau ascunse in materialele si croielile fabuloase, si totusi, de cate ori se intalneau, nu inceta sa i le ofere si sa se bucure de bucuria ei. Care dura atat cat erau impreuna. Pentru ca atunci cand se desparteau… toate ramaneau la el.
Cand s-a intamplat prima oara, cu multi ani in urma, ea s-a razvratit. S-a dezbracat intr-un strip-tease furios de haine ce costasera cat o jumatate de masina si le-a aruncat pe rand in cada unui jacuzzi. A luat apoi decantorul cu vin rosu si l-a varsat, plangand, peste toate. Isi aminteste doar ca ar mai fi vrut si un foarfece cu care sa le taie, atat se simtise de umilita de felul lui cel putin bizar de-a o iubi. El a ras, dar nimic nu s-a schimbat. Si daca la inceput nu-si putuse stapani nici lacrimile, nici pornirile, treptat a inteles ca purtarea lui isi avea radacinile tot in blestemata de neincredere pe care o sadise sinucigas in mintea barbatilor care au iubit-o. Si ajunsese sa puna cu mana ei toate minunatiile acelea inapoi pe umerase, in rafturi si sertare, in cutii si cutiute, inainte de fiecare plecare. Rareori mai ajungea sa le poarte pe aceleasi, pentru ca, oriunde se reintalneau, se repeta acelasi rasfat urmat de aceeasi despartire de noile tinute, in care arata mereu uluitor de frumoasa. Despartirile erau tot mai scurte si ea avea tot mai putine regrete.
Si dupa ani de zile de du-te – vino, cand mai erau doar cateva luni pana cand si-ar fi luat in sfarsit biletul one-way, tocmai atunci s-a intamplat ceea ce incercase el sa evite, iar hainele ori accesoriile scumpe n-au avut vreo „vina”: acum patru ani, intr-o seara de iunie, o dragoste noua i-a calcat pe neasteptate pragul fara sa fi fost imbracata de la marile case de moda. N-a fost vreodata mai fericita. Numai ca, de la o vreme, si printul din noua poveste de iubire a inceput sa se poarte ciudat: uraste sa o vada imbracata bine. Eu, una, n-as pune totul pe seama geloziei. Dar, oricum, si hainele astea cred ca sunt o pacoste. Parca n-ar trebui sa schimbe atat de mult o femeie…
Un gand bun si pe curand.
