Realitatea arată altfel dincolo de ecranul computerului; este plină de mizerie morală, de bogăţie inutilă şi sărăcie fără ieşire; încrederea în semen şi în instituţii este ca şi absentă; valorile sunt răsturnate; mai rău, oamenii care se mai raportează la valori sunt rari, singuri, inadaptaţi; cei care se raportează la alte valori decât banul, vreau să zic. Persoane care ar trebui puse la zid – al infamiei, nu al execuţiei – ocupă studiourile de televiziune şi ni se prezintă drept modele. Din ce în ce mai mult, nu mai comunicăm – doar ne războim sau ne ignorăm. Cei mai norocoşi se distrează; inclusiv pe seama altora.Aud rumoarea. Înţeleg protestul. Accept! Aşa este lumea de când este – amestec de frumos şi urât, de bine şi rău, de minciună şi sinceritate; viaţa merită, totuşi, trăită. Cu o precizare – ceea ce trăim să merite a fi numită viaţă! Pentru mulţi, a devenit doar o luptă pentru supravieţuire lipsită demnitate şi de speranţă. Nimeni nu ştie care-i perspectiva zilei de mâine. Societatea, legăturile dintre oameni, se destramă. Lumea noastră a luat-o razna; majoritatea a rămas de căruţă, dar aproape nimeni nu-şi dă seama să strige Stop!
Cei care încearcă să oprească rostogolirea sunt puţini, lipsiţi de suport şi, nu rareori, lipsiţi de credinţă; au ordin de la vreo împărăţie să ţină loc de ceea ce lipseşte în România – autentica societate civilă, cea care ţipă pentru că o doare, cea care protestează pentru că îi pasă, cea care nu pleacă spinarea pentru că demnitatea e o valoare care merită orice sacrificiu…
Cei care au în fişa postului să construiască viitorul, construiesc bordeluri şi au grijă să fie pline; la propriu; bărbaţii se bucură; nici măcar ideea c-ar putea să dea faţă-n faţă cu propria lor fiică nu-i atinge; traficate sau prostituate sunt mereu fiicele altora; pentru plăcerea lor. Femeile tac. Mie îmi vine să urlu!
Această tăcere a femeilor trebuie spartă. Oriunde în lume se petrec astăzi schimbări adevărate, cu sens şi ele sunt determinate de femei sau majoritar de femei; ele propun şi fac altfel de politică, altfel de administraţie, întreţin altfel de relaţii sociale, reumanizează societatea dezumanizată. Atunci când îndrăznesc să fie ele însele, nu umbre ale celor care le „promovează”…
Avem nevoie de aceste mici eroisme, eroisme de femei. Ele ne schimbă, pas cu pas, viaţa, nu doar look-ul cu care defilăm pe scena în care contăm doar dacă suntem masculinizate, depersonalizate sau mute.
Putem începe aici; putem denunţa realităţile dure cu care femeile se confruntă, vorbi despre realităţile tăcute, descoperi gunoiul ascuns sub preş. Femeile independente, inteligente, talentate – „femeile catchy” – nu au nimic de pierdut. Totul e de câştigat; lumea diferită, cea pe care ne-o dorim, începe cu eliminarea urâtului, cu o curăţenie generală. Altfel, în curând, nici loc de visat nu ne mai rămâne. Îndrăznim!?
