NU poveste

scris de Ziua Veche
1 afisari

În timp ce o aruncam în coşul de reciclat plasticul, m-am gândit că e a doua în 4 luni. Prima a fost prin iunie, când la un colţ de parc m-am întâlnit cu un bărbat care mi-a fost elev. În şcoala primară. De atunci, îl mai tot văzusem pe la concerte, dând din plete. I-am apreciat mereu părul mieriu şi pomeţii triunghiulari, dar nimic mai mult nu mi-a trecut prin cap. Până în iunie. Eu, veşnic între nereuşită şi single, el, proaspăt despărţit, m-a prins de o tacla în parc şi pe urmă m-a mai prins puţin. Nu prea mult. Sunt o circumspectă, ceva în mintea mea nu mai poate adormi, mi-am încărcat un bec pentru condiţii speciale, când lumina raţiunii e absolut nevoită să intervină. Becul a rămas de veghe. Dar eu l-am luat de mână. Dar eu am făcut pe mine când i-a sunat prima dată telefonul a Shine On Your Crazy Diamond. Eu i-am dat varză călită cu parmezan şi nu i-a plăcut. Eu l-am condus uşor până la a rămâne peste noapte. A plecat îndoit şi s-a întors nehotărât, dar grijuliu cu igiena de dormit în deplasare.

Am ajuns în patul meu îngust, de o persoană, pe care am de gând să-l pun pe foc la primăvară, că prea parcă mi-a purtat ghinion. Ne-am sărutat şi totul la el mi s-a părut că se grăbeşte. Nu m-am putut abţine să mă gândesc la o lucrare fulger, iar becul a început să lumineze atât de orbitor încât am văzut mai clar decât pe copilul de 10 ani care era între vârstele noastre, faptul că n-aveam nimic de împărţit, nici măcar jumătate de metru de pat. N-am putut nici să pun mâna pe el. A doua zi el a plecat, eu l-am sărutat cum se cuvine, în uşă, dar l-am întrebat, precaută, dacă şi-o lasă la mine. A zis că poate se mai întoarce. Nu s-a mai întors.

Vreo lună, cam iulie, am fost îndrăgostită de solistul de la Aerosmith. Nu mă întrebaţi ce şi cum, dar am revenit la vârsta de 16 ani, în care tot ce e pe pereţi în postere se mănâncă în vis. Da, da, se poate, dacă nu cumperi piure de mere, nu ai lalele în ghiveci şi pretenţii prea deocheate.

Pe urmă am plecat în vacanţă cu grupul perfect pentru relaxare. Cu băieţi care nu te interesează sub nici un chip şi o fată cu care ai fi putut înfiinţa Status Quo şi cânta convingător „In The Army Now”. Am ajuns fericită şi cu saboţii portocalii lipsă, căzături de pe vapor. Am plonjat într-o frumuseţe aspră, de capătul lumii. M-am aşezat la o masă. Am băut o gură de vin. Nu mi s-a tăiat respiraţia când a apărut el, venit să salute noii veniţi. În alte ţări, mai aspre, eşti obligat de lege să întrebi orice om pe care-l întâlneşti – rar – în cale, dacă are nevoie de vreun ajutor. În ţara în care ne găseam noi, nu aşa pustie, o lege personală, poate a nenorocului, te obligă să răspunzi la salut. După nici o zi lucrurile încep să se învârtă ameţitor, încep sărutările, dispariţiile muşcate de miştourile ascuţite ale celorlalţi. Ceva mai ceva ca-n postere. Idila reală dintre o single şi un married. La început, am dat vreo 3 lei 50 pe el. Prea vesel, prea avântat, suficient de neserios, nici o altă afinitate în afară de pat, grădină, apă, iarbă, bucătărie, maşină de spălat, duş şi de la capăt. Apoi am plecat. Temeinic pregătită sufleteşte să merg mai departe cu viaţa mea. Dar telefonul a început să sune şi nu s-a mai oprit. Întotdeauna am perceput convorbirile telefonice la mare distanţă ca pe un fir de păianjen întins între cele două puncte care uneau apelul, pe cerul însorit sau înstelat. Noi am făcut ghemuri. Apoi am ajuns din nou aici, într-o cameră care, acum, mi se părea, toată, prea strâmtă ca să cuprindă atâta pasiune. A lui a fost la fel de igienică. Mirosea, întreagă, atât de frumos încât eram gata-gata să las becul stins. Într-o zi, mi-am dat seama, scuturând din cap, că n-o să mai pot, curând, respira, fără el. Că o să îngheţ. M-am tot despărţit, ba pentru 6 minute, ba pentru 11 ore, ba pentru o zi şi un sfert. El mi-a respectat plecările şi mi-a primit revenirile cu bucurie. N-a fost de acord şi nici nu avea de ce. Am tot mestecat amândoi de guma asta, care-şi păstra nevisat de mult timp gustul. Zici că eram îndrăgostiţi.

Azi, însă, becul a început din nou să frigă. M-am hotărât că mi-e prea frică să rămân fără el, aşa că… l-am părăsit. Pe urmă am făcut jogging. Iar acum mă gândesc că totuşi, două periuţe de dinţi aruncate în 4 luni e cam mult.

 

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult