Acasa MultimediaMelodia Zilei Doamne, ce frumoase erau! Şi ce grijă aveam de chiloţii lor!

Doamne, ce frumoase erau! Şi ce grijă aveam de chiloţii lor!

scris de Adrian Pătruscă
7 afisari

Suna telefonul pe la miezul nopţii. O voce entuzismată îţi spărgea urechea adormită: “Vino repede! Am făcut rost de Nursery Crime! Pot să-l ţin doar până mâine la opt dimineaţa.”


Nursery Crime, un minunat album Genesis

Pentru un album Genesis merita să traversezi noaptea Bucureştiul


Plecai chiaun de somn, ba cu câte o maşină de noapte (pe vremea lui Ceauşescu te puteai mişca de colo colo noaptea prin Bucureşti cu ITB-ul, nu trebuia să dai bani pe taxi), ba cu piciorul tocmai în partea ailaltă a oraşului. Nu puteai să refuzi. Un album bun era marfă rară. La “Muzica” sau la “Romanţa” singurele discuri străine erau cele din lagărul comunist: o Mimi Ivanova, un Karel Gott în cel mai bun caz.



Până ajungeai la amicul în Berceni sau în Pajura, uitai de oboseală. Ăla era şi el excitat, cu gura până la urechi. Îţi arăta minunea: un album Genesis nou nouţ! În ţiplă! Era al nostru până dimineaţă. Să-l ascultăm, să-l “tragem”. Nu ştiu dacă termenul ăsta se mai întrebuinţează astăzi, în epoca iPod-urilor, a download-urilor. Pe vremea aia se “trăgea muzică”, adică se înregistra de pe un suport pe altul. De pe disc, pe bandă de magnetofon, pe casete etc.


King Crimson - In The Court Of The Crimson King

Albumul King Crimson, "In The Court Of The Crimson King", o operă de artă muzicală şi grafică


Ruperea ţiplei la un disc de referinţă era un moment de extaz mai mare decât “dansul cearşafului” la nunţile de la ţară. După “dezvirginarea” albumului, urma mirosul. Doamne, cum miroseau! Cine n-a rămas cu nostagia mirosului cărţilor din tinereţe nu poate înţelege vraja pe care o exercita izul unui disc proaspăt scos din ţiplă. Madlena lui Proust e moft. Să “tragi pe nas” dintr-un King Crimson, să adulmeci un Jimi Hendrix, să amuşini o Premiata Forneria Marconi!



Apoi venea deschiderea albumului. Se deschideau ca nişte cărţi. Uneori erau duble sau triple, adică cu două sau trei discuri. Suprafaţa grafică creştea spectaculos. O altă notă pentru puştii de azi: un album muzical pe vinil era de cele mai multe ori un album de artă. Picturi, fotografii, colaje… Casele de producţie se întreceau în creativitate. Spaţiul pentru grafică era generos, nu ca acum, când CD-urile au nişte pozuliţe cât palma. Cât despre iPod sau alte suporturi de stocare a muzicii, ce se poate spune? Nişte  sertare în care stau înghesuite, vraişte, tot felul de cântece anonime. Fără identitate. Fără personalitate. Las’ că și sunetul analogic de pe un disc era mult mai dulce, mai rotund, mai natural decât colțurosul, asprul sunet digital, cu toate tehnicile și filtrele de astăzi. Oricât de rafinat, tot un sunet de robot gâjâit  pare. Dar asta e altă chestie. Ziceam de îngrămădirea, astăzi, cu toptanul a cântecelor.


Thick as a Brick - Jethro Tull

Albumull Jethro Tull, "Thick As A Brick" era un ziar în toată regula, cu multe pagini de informaţii


Înainte vreme, în anii de vinil, albumele erau concepte integrale. Fiecare melodie avea locul ei, bine gândit, ca un capitol într-un roman. Ca un tablou într-o expoziţie. Erau opere de artă. Inclusiv cele mai comerciale.Alea pe care dansam și pe care noi, ăștia cu pretenții de cunoscători, le priveam disprețuitori. Astăzi, le regret. ABBA sau Chic sau Dona Summer, ăștia chiar cântau, nu puneau calculatorul să le facă vocile și instrumentele, să le repare notele false.

Scoaterea discului era o operaţiune de mare delicateţe. Discul trebuia atins doar pe canturi, să ai grijă să nu-ţi laşi urmele degetelor pe suprafaţa lui. Pentru orice eventualitate, după ce îl puneai pe platanul pick-up-ului, îl spălai, dădeai cu vată înmuiată în spirt, ca să îndepărtezi orice urmă de grăsime de pe degete. Şi orice scamă.



Dar marea teroare erau chiloţii! Adică plicurile de hârtie în care erau băgate discurile, înainte de a fi introduse în mapele cartonate. Trebuia să fii foarte atent, să nu le rupi. Mai ales dacă erau albume de împrumut! Pentru că nu se găseau chiloţi de hârtie pentru discuri. Discurile Electrecord aveau chiloţi din plastic aspru, care mai mult zgâriau decât să protejeze. Era clar că nu îi putea da înapoi albumul celui care ţi l-a împrumutat nici cu chiloţii rupţi, nici cu chiloţi de împrumut din plastic Electrecord. Trebuia să iei chiloţii de la un alt album de valoare. Doamnele au de ce să fie geloase. Nicăieri, nicicând, chiloţii nu au fost mai preţuiţi ca în cercurile colecţionarilor de muzică înainte de 1989.




3 comentarii

kruntu 24-03-2011 - 11:38

…cu asta vom muri, cu nostalgia inecata uneori in licori

digital 24-03-2011 - 13:33

nici macar nu vom sti cand vom muri……

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult