E plină lumea de şefi, fapt pentru care astă scriere s-ar putea să nu vă placă. Dar nu măvoi lauda, dragi cititori (şi de umor iubitori!) Vă voi prezenta (cu ha, ha, ha!) doar părţile hazoase, spumoase, picante şi delectante ale şefiei mele într-o instituţie de cultură…
În birou, la măsuţa din faţă, unde se aşeza vizitatorul (de obicei, solicitant, pretendent), aveam, sub sticla ce acoperea faţa de masă, un îndemn (oarecum nedemn): „Oferiţi, înainte de-a cere!” Pe interiorul uşii de la intrare, era afişată o altă atenţionare: „Rugăm vizita scurtaţi, suntem foarte ocupaţi!” Aveam grijă, cu gesturi largi, de bun venit, respectivul nou venit să fi zărit-citit anunţul…”Gata, am înţeles, şefu’, nu o să stau mult!”„A, dar nu e pentru d-voastră, se poate?” Ba da, era. Era pentru toţi! Mai ales că, fiind o casă de cultură a armatei, veneau veterani de război (toată stima!), dar începeau a povesti întreg războiul şi toate actele lor de eroism. În general, „îmbogăţite” de la o relatare la alta.
După minute, zeci de minute…„Domnu’, vă rog, nu vă supăraţi, tre’ să merg la şef! Orice şef are, şi el, un şef…” „Numai puţin, să vă spun cum a fost la Cotul Donului…” Disperare! „Acolo, dragă Noni, când a început retragerea, mi-am pierdut un deget…” „Şi de ce nu v-aţi întors, să-l recuperaţi?” „Dar ce, mai aveam timp?” În audienţe, am luat exemplu regelui Carol, dacă nu mă înşel: primeam pe cei înscrişi în picioare.
Astfel, îi determinam să nu se aşeze nici ei şi să-nceapă cu „Ce mai faceţi? Cum o mai duceţi? O ţigară? O cafea?” Doar să spună problema, doleanţa, nemulţumirea sau solicitarea şi… la revedere! Uneori, având două telefoane – mobil şi fix, sunam „pe şestache” de pe mobil pe fix, tot eu răspundeam şi vorbeam cu…nimeni: „Da, şefu! Imediat! Am înţeles! Vin chiar acum!”
Apoi, mă ridicam şi…la drum! Despre alte asemenea şiretlicuri, şmecherii, chiar şi mici găinării, altă dată…
