O curbă periculoasă | Ziua Veche
Acasa O clipa de zambet O curbă periculoasă

O curbă periculoasă

scris de Ananie GAGNIUC
2 afisari

Multe tentaţii îi atrag pe conducătorii auto, în a face abateri. Ba să depăşească, în zonă interzisă, ba să depăşească viteza maximă admisă, ba chiar să depăşească maşina Poliţiei, aflată în misiune. Dar, abaterile în trafic nu sunt singurele care tentează.                      
Ananie-GAGNIUCMai poţi face abateri, pe la o crâşmă, pe la o amantă, pe la soacră (mai rar!). Ieri treceam, conducând prudent, prin faţa hotelului „Steluţe şi Zdeluţe” Cu pi…toresc loc în faţă. Mi-a făcut semn o fătucă. Am luat uşor curba, după care am luat-o şi pe ea. De unde să ştiu că era o…curbă periculoasă?   

Când s-a aşezat în dreapta mea, am observat că fusta îi acoperea numai spatele. Nici nu ştiu cum am urca o pantă, iar când a pus picior peste picior, deodată am simţit că mi-e sete. Am înghiţit de câteva ori, în sec.                                                                                                      

 -Uitaţi-vă înainte!, îmi zice fata. Aţi urcat pe trotuar. Pe aici noi mergem, pentru că noi îl facem. Am redresat imediat maşina, mi-am dres vocea gâtuită şi-am întrebat-o:  –Domnişoară, vă duc unde mergeţi sau mergeţi unde vă duc?                                                           
M-a privit de sus până aproape jos. Acolo, s-a oprit. M-am fâstâcit într-atât, încât, în loc să accelerez, am călcat cu dreptul peste stângul, dând maşinii un mers de hopuri, hopuri..       
-Daţi în gropi? De ce nu le evitaţi? Am încercat să-i explic că tocmai lucrez la un sistem de claxon, pentru ferirea gropilor de pe stradă. Claxonez şi groapa se fereşte…                        
Dacă vrei să mergi unde mă duci, ai parai?, mă ia tânăra la pertu’. I-am explicat că nu am decât un garaj de maşină, unde, la o adică…                                                
Vinde-l şi mai discutăm!, îmi zice fata, făcându-mi ochii mari, ca-n boala lui Basedow. M-am trezit din visare, cu un frison puternic.                                                                                    
Ai parkinson?, mă chestionează interlocutoarea.                                                                            
De emoţie, am crezut că mă întreabă de vreun medicament. I-am răspns că nu am decât un piramidon. A izbucnit în râs, moment în care, lăsându-se pe spate, fusta a scăpat totul de sub control. Din nou, neatent. Am auzit, în dreapta mea, un scrâşnet de frâne şi-o întrebare pur soferească: „Unde te uiţi, măi animalule?” Cum să-i spun unde mă uitam? Asta a fost a treia imprudenţă. Un agent de circulaţie mi-a făcut un semn discret, cu mâna să trag pe dreapta. Din nou am simţit că mi-e sete. Uitându-se la mine, agentul rosti:                 
 -A, dumneavoastră sunteţi? Apoi, uitându-se la partenera de drum, exclamă: Vă credeam un om serios! Păi, cu de-astea umblaţi dvs.?  Asta era! Domnişoara precis e din alea, care dau de lucru celor de la moravuri, aşa zis uşoare (ca şi ele) şi doctorilor de la interne, cele aşa, mai intime…                                                                 
 Am schimbat foaia, întâi pe cea de 100 de lei, primind, în schimb, 50 de lei şi-o chitanţă, apoi am schimbat foaia, cu tânăra, luând-o la întrebări:
De ce nu cauţi şi tu o meserie mai ca lumea
-Cunoşti o mesere mai plăcută ca a mea? Şi-apoi, am vrut de câteva ori să mă încadrez, dar mi s-a spus că, pe lângă ce mi se oferă, trebuie să-mi fac şi meseria de bază…                  
Un manager m-a pus să dau un test şi, după două nopţi, a spus că nu corespund, că-s prea rea de gură. Am vrut să mă fac liftieră, dar acolo clienţii sunt şi mai pretenţioşi: când vor jos, când vor sus…Am încercat să mă angajez contabilă, la un patron, care mi-a cerut să-i ţin socoteala. Adică, el să cheltuie şi eu…să-i ţin socoteala! Am vrut să mă încadrez şoferiţă. Acolo era o patroană, care mi-a zis că nu incadrează, decât pe cele care „şoferesc” bine… Furat de discuţie, nici nu mi-am dat seama că ajunsesem, din nou, în preajma hotelului „Steluţe şi ‘zdeluţe”. Fără să vreau, am readus-o la „serviciu”.                                                     
 –Opreşte aici!, mi-a poruncit. Surprins de comandă, am frânat atât de brusc, încât maşina   s-a răsucit în loc, aşa de tare, încât îi vedeam numărul din spate. A ieşit, cu aceleaşi picioare, cu care era să-mi ies din minţi. Mi-a trântit portiera şi mi-a trântit-o drept în nas: -Credeam că eşti în stare de ceva! Am pierdut jumătate de oră cu tine, sărăntoc burtos şi neputincios ce eşti!                                                                        

Până acasă mi-au tremurat mâinile pe volan. Aşa-mi trebuie! Dar lor, oare ce le-ar trebui?

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult