Oficialii de la Cartierul General al NATO au recepţionat, cu simpatie, vizita premierului Republicii Moldova, din 27-28 martie. Una începută, simbolic, chiar în ziua când cele două state româneşti marcau, de o manieră europeană, Unirea Basarabiei, cu Patria Mamă, din 1918.
În acest mod, unul dintre liderii Alianţei pentru Integrare Europeană a primit asigurarea secretarului general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, că parteneriatul cu Republica Moldova este unul foarte important pentru aliaţi, care pot contribui la promovarea reformelor în acest stat. Acel moment a confirmat public faptul că actuala conducere a celui de-Al Doilea Stat Românesc percepe Alianţa Nord-Atlantică ca una a valorilor pe care le împărtăşesc şi europenii dintre Prut şi Nistru.
Dar, ce mai este NATO azi?
Conform aprecierii lui Rasmussen, enunţată la Summitul NATO, din Chicago, Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic rămâne o alianţă puternică de-a lungul secolului 21. Una indispensabilă lumii pe care aliaţii, împreună cu statele partenere, speră să o construiască laolaltă. Fiind util recursul la înţelepciunea colectivă, menită a contura şi consolida soluţii viabile, pentru gestionarea instabilităţii în unele state.
Este un enunţ confirmat de fapte? Dacă ne raportăm la agenda reuniunii aliaţilor de la Chicago observăm trei probleme cheie, asupra cărora s-a ajuns la un acord unanim. Primul ţine de viitorul Afganistanului, unde are loc un proces mai puţin vizibil, dar conform calendarului stabilit cu autorităţile de la Kabul, de transfer al controlului militar, de la forţele NATO la trupele armatei naţionale afgane. Treptat. Şi ireversibil.
Al doilea vizează Smart Defense/Apărarea Inteligentă, un concept prin care statele aliate vor realiza împreună, pe grupuri distincte, dar complementare, ceea ce nu pot să mai finanţeze doar din bugetele lor naţionale, pentru apărare. Şi aici sunt evoluţii de ultimă oră, cum este invitaţia la reflecţie, făcută de Jamie Shea – un brand al NATO -, în prezent asistentul secretarului general al Alianţei Nord-Atlantice, pentru provocări de securitate emergente.
Acesta, într-o alocuţiune recentă, după ce se referă la Smart Defence ca la o nouă etapă, ce implică faptul că tot ce s-a făcut înainte, de aliaţi, trebuie…aruncat – evident, la modul figurat -, pentru a opri duplicarea ţărilor în domeniul militar şi a promova specializarea lor – cum s-a reuşit în privinţa avioanelor de luptă, a tancurilor, a cercetării prin satelit – face o afirmaţie surprinzătoare, declarând că nu mai este nevoie, în Europa, de atâtea academii militare!
Ceea ce, dincolo de aspectul financiar proiectează perspectiva instruirii în comun, pe perioade lungi de timp, a unor ofiţeri din state aliate – şi chiar partenere –, care revenind în unităţile propriilor forţe armate se vor raporta la armatele ţărilor vecine doar din perspectiva unei viziuni favorabilă cooperării militare. Una deloc afectată de prejudecata unei ostilităţi seculare, moştenită prin natura unor tradiţii consemnabile doar în manualele de istorie, cu titlu de inventar, pentru o anumită mentalitate, precum aceea specifică Războiului Rece.
Al treilea aspect asupra căruia s-a ajuns la un punct de vedere comun, la Summitul NATO de la Chicago este acela al raporturilor stabilite şi consolidate, între statele Alianţei Nord-Atlantice şi ţările partenere. Obiectivul declarat fiind o reţea mărită de parteneriate, capabilă să facă faţă provocărilor acestui secol.
Şi iată că, într-un context internaţional marcat de evoluţia dramatică a evenimentelor din Siria, de incertitudinea privind modul cum se vor finaliza convorbirile de la Moscova, din 18-19 iunie, între Iran, pe de o parte şi SUA, China, Rusia, Marea Britanie, Franţa şi Germania, pe de altă parte, privind controversatul program nuclear iranian, structura de relaţii publice, a Cartierului General al NATO, a mediatizat acum un eveniment aparte.
Aici fiind vorba de conferinţa derulată în luna mai, la Tampa, în Florida, cu tema „Construirea parteneriatului global al forţelor speciale”, unul în care, la momentul potrivit, poate fi activată şi structura adecvată a Republicii Moldova, în forme şi cu misiuni stabilite de comun accord cu aliaţii. Prin urmare, dezvoltarea parteneriatului NATO, cu state situate în cele patru colţuri ale lumii, are în vedere o securitate mai mare pentru aliaţi, pentru parteneri, pentru comunitatea internaţională. Aici fiind vorba de un benficiu colectiv.
De altfel, Summitul NATO, de la Chicago, nu a făcut decât să consolideze strategia adoptată la reuniunea similară de la Lisabona, din anul 2010. În timpul trecut de atunci fiind acumulate puncte de vedere comune, opinii complementare privind ceea ce mai trebuie făcut şi luate în discuţie lecţiile învăţate în dificilul teatru de operaţiuni militare din Afganistan. Parteneriat global? Da. Deoarece, până la urmă, aşa cum recunoştea şi Rasmussen, aliaţii şi statele partenere – implicit Republica Moldova – se află în aceeaşi barcă. Supusă unor furtuni la care doar împreună pot găsi răspunsuri pe măsura provocărilor, previzibile sau nu.
NATO are şi relaţii de parteneriat îndepărtate, precum acelea cu Australia şi Noua Zeelandă. Dar şi raporturi de cooperare cu ţări europene cu statute distincte, precum Suedia şi Elveţia. Precum şi eforturi de a construi parteneriate corespunzătoare cu China şi India, care au rolul lor, major, în asigurarea securităţii arealului asiatic al Terrei. Nu toţi partenerii vor fi interesaţi de o anumită problemă de securitate. Dar unii vor fi dornici să contribuie, în forme convenite cu aliaţii, la instituirea siguranţei voite de statele limitrofe unei anumite zone fierbinţi, cum a fost cazul combaterii piraţilor, din largul coastelor Somaliei.
Aici este şi cheia încrederii în durabilitatea parteneriatului extins, pentru că şi aliaţii, dar şi partenerii au de învăţat unii de la alţii, ba chiar au de reflectat la idei noi, ce pot duce la evitarea unor confruntări armate, a unor războaie civile, a revenirii la limbajul tipic Războiului Rece. Chiar şi în raporturile dintre militarii celor două state româneşti a fost un moment, validat la un exerciţiu derulat în Bulgaria, sub egida Parteneriatului pentru Pace, când plutonul trimis de la Chişinău a inclus combatanţi ce aveau experienţa acţiunilor de luptă, din Afganistan, timp în care subunitatea venită de la Bucureşti nu primise încă botezul focului, în teatrul de operaţiuni aliate, de pe tărâm afgan. Şi europenii în uniforme militare, din dreapta Prutului, priveau cu respect pe cei din stânga Milcovului de azi.
NATO va face faţă viitorului indiferent de provocări, fiind cea mai de succes alianţă politico-militară din istorie, cu piloni fundamentali în America de Nord şi Europa. Statele partenere, reprezentate la Summitul de la Chicago, s-au putut convinge de determinarea aliaţilor de a rămâne puternici, acţionând împreună. Acţionând laolaltă pentru menţinerea securităţii şi păcii internaţionale, inclusiv prin declararea capacităţii interimare, de operativitate, a scutului antirachetă.
Unul asumat, cu inteligenţă politică, de state aflate la flancul de răsărit al NATO. Aici fiind vorba de Turcia, unde va deveni funcţional un radar american, precum şi de Polonia şi România, unde vor fi amplasate interceptoare menite a anihila rachete ce pot fi trimise din state precum Iranul, în momente de maximă încordare a situaţiei din Golful Persic. Acest scut antirachetă va asigura şi securitatea unor state partenere, precum Republica Moldova, care, în condiţiile declanşării unei operaţiuni aeriene contra centralelor nucleare iraniene, ar putea deveni ţinte colaterale, ale măsurilor de represalii gândite de lideri disperaţi că vor pierde puterea.
Un context în care vor dori, probabil, ca să sensibilizeze cât mai multe ţări, pentru a determina oprirea acţiunilor militare luate în calcul de Arabia Saudită, Israel şi Statele Unite ale Americii. Scutul antirachetă nu va submina capacitatea defensivă a Federaţiei Ruse, chiar dacă, deocamdată, aşa este perceput la Kremlin. Dimpotrivă. Aşa cum a declarat preşedintele Barack Obama, la finalul Summitului NATO de la Chicago, scutul va fi o oportunitate reală, nu mimată, de cooperare cu Rusia.
De altfel, ca unul care am avut şi am contacte contacte frecvente, atât cu ofiţeri aliaţi, cât şi cu diplomaţi militari ruşi, pot să afirm că profesionalismul generalilor şi ofiţerilor Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse este apreciat, fiind recunoscut inclusiv la nivelul secretarului general al NATO. Va veni şi momentul când, după alegerile prezidenţiale ce vor avea loc în Statele Unite, în luna noiembrie a acestui an, prima întâlnire de lucru, a preşedinţilor rus şi american va oferi lumii întregi suficiente motive de optimism, astfel încât mentalitatea actuală, a unor cercuri politice de la Moscova, utilă la ultimele alegeri parlamentare şi la cele prezidenţiale – conform căreia statul rus este unul înconjurat şi asediat subtil de inamici potenţiali – să devină, dacă nu peste noapte, cel puţin pe termen mediu, un simplu reper istoric. Fără viitor.
Aliaţii au plecat de la reuniunea din Chicago cu convingerea că Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic este mai puternică, mai capabilă şi mai pregătită, ca oricând, ca să facă faţă provocărilor viitorului. Iar reprezentanţii statelor partenere au înţeles că NATO îşi respectă integral angajamentele, adaptându-şi modalităţile de a conlucra eficient cu ţări precum Republica Moldova. Al Doilea Stat Românesc fiind trecut pe harta Europei, după Summitul NATO, de la Lisabona, din noiembrie 2010, ca unul aflat sub protecţia militară a Alianţei Nord-Atlantice. Până la Nistru.
O stabilitate strategică pe care Federaţia Rusă nu poate decât să o respecte, ministrul rus al apărării declarând, în mod realist, că nu se pune problema unei confruntări cu NATO. Astfel, Republica Moldova, ca stat independent, partener al NATO, beneficiază de cea mai sigură garanţie de securitate, necesară paşilor următori, de integrare lucidă în Uniunea Europeană.
