Al treilea război nuclear s-a amânat sine die | Ziua Veche
Acasa Opinii Al treilea război nuclear s-a amânat sine die

Al treilea război nuclear s-a amânat sine die

scris de Z.V.
1026 afisari

 

Stan PETRESCU

 Dragi mei conaţionali, după cum se aude și se vede din toate marile canale de știri,  iminentul război de proporții armaghedonice a fost amânat, nu se știe cât timp. Așa că puteți dormi liniștiți,  fără coșmaruri, căci pace veșnică nu există. Casus Belli, pentru inimaginabilul război, care sta să înceapă, l-a constituit asasinarea generalului iranian, Qassem Soleimani, cu/sau la îndemnul președintelui american, Donald Trump.

Stan PETRESCU

Evenimentul a șocat întreaga lume civilizată, mai puțin Australia, angajată într-un război total, cu megaincendiile de pădure care  au generat un infern al jarului ce riscă să transforme continentul-țară, într-un crematoriu de proporții. De pe celelalte continente ajutoarele întârzie. Omul cu mingea de baseball neagră, generalul american ce poartă, în permanență, geanta nucleară a președintelui yankeu, a depășit emoția deschiderii ei, răsuflând ușurat. Ceilalți mari lideri ai lumii, probabil că văd tot ceea ce văd și miliardele de pământeni obișnuiți, însă consimt să tacă, aranjându-și agenda politică potrivit zicerii arabe: așteaptă și ai să vezi.

La câteva zile de la data uciderii liderului militar iranian, represaliile țării „vătămate” au început. Vectori balistici adevărați sunt dirijați asupra bazelor americane din Irak, fără a produce alți martiri și pagube, căci sosirea armelor cu semilună au fost anunțate prin grija agenților dublii de serviciu.

Constatăm că marele Iran, în vechime un mare imperiu, care a îngrozit antichitatea, a devenit acum nuca fierbinte a Orientului Mijlociu, îngrijorându-l pe cel mai puternic om al lumii, locatarul Biroului Oval de la Washington.

Iranul este moștenitorul „Ţării Arienilor” („arian” în sanscrită însemnând „nobil”), fiind  menţionat încă de la sfârşitul mileniului II î.Hr. Apogeul acestei civilizaţii străvechi este atins către anul 500 î.Hr., sub regele Darius. Succesorii săi extind posesiunile Persiei spre apus. Astfel, că pe la mijlocul secolului VI î.Hr., Persia include în hotarele sale Asia Mică până la Marea Egee, cu toate coloniile greceşti ale Ioniei. Sunt ocupate apoi mari regiuni din Asia Centrală. Cyrus ocupă în 539 î.Hr. Babilonul, anexând apoi toate posesiunile Regatului Caldeu din Siria, Fenicia, Ţara Israel, până la graniţele Egiptului din vremea faraonilor.

De istoria Imperiul Persan, mai precis de ultimul împărat, Xerxes, este legată frumoasa poveste a Esterei, soția evreică a împăratului, care reușește să își salveze poporul de la genocidul plănuit de vizirul despot al imperiului, Haman. Fapta  bravă și nobilă a Esterei a născut sărbătoarea evreiască numită, Purim, sărbătoare de o mare însemnătate în cultura iudaică, moment sacru când se celebrează (sfârșitul lunii februarie) miracolul salvării evreilor din Persia ultimilor ani de imperiu.

Cucerit de Alexandru cel Mare (334- 330 î.Hr.), cel ce reprezintă în istorie Apusul, Imperiul Persan devine, ulterior, Regatul Partilor, un foarte puternic oponent al Imperiul Roman, niciodată cucerit de către acesta.

Un urmaş al Profetului Mahomed, pe nume, Abu Bakr,  primul dintre cei patru califi (adept) ai lumii arabe, a cucerit uriașe teritorii în Orientul Mijlociu: Siria, Palestina, Egiptul şi Persia, astfel că până la jumătatea secolului VII Iranul adoptă religia islamică.

În a II-a jumătate a secolului XIX, influenţa britanică şi rusă în zonă, devin predominante, cele două imperii împărţind Persia printr-un tratat (1907), în două zone de influenţă. În noiembrie 1943, la Teheran, sub forma unui „summit”, s-a consumat un important moment istoric în care trei mari lideri ai momentului, Stalin, Churchill și Roosevelt, au început împărțirea lumii. Și au reușit. Mulți istorici consideră că această întâlnire, cunoscută sub numele de Conferința de la Teheran, a proiectat o lume postbelică.

Sub dinastia Pahlavi (1925-1979) începe modernizarea statului iranian sub numele unei așa-zise „Revoluții Albe”. Parcursul teocratic al şahului, Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr, se baza exclusiv pe sprijinul Statelor Unite ale Americii, azi dușmanul de moarte al perșilor islamizați. Firește că americanii au sprijinit monarhul cu arme și instructori militari, în schimbul contractelor petroliere, iar CIA a creat, din umbră, temuta  poliţie secretă de la Teheran, Savak, cea care a îngrozit un întreg popor, făcându-l să se apropie de ideile liderului spiritual șiit, aflat în exil la Paris, acolo unde s-a născut visul republicii islamice.

„Revoluţia albă”, întreprinsă de regimul autoritar al lui Mohammad Reza Pahlavi, a însemnat industrializarea forţată, reforma agrară, acordarea de drepturi egale femeilor, laicizarea sistemului de învăţământ, a condus la modernizarea ţării, dar, în același timp, destabilizase societatea şi răsturnase valorile tradiţionale ale societăţii islamice, declanşând mari mişcări de protest în toată țara.

La 3 septembrie 1978, tensiunea se amplifică și la uriaşa demonstrație, care traversează Teheranul, începe să se scandeze numele lui Khomeiny, liderul spiritual exilat. Revoltele cresc în intensitate, mișcările religioase generalizate (1978), determină părăsirea țării, la 16 ianuarie 1979, a şahului Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr, aliat fidel al americanilor. Puterea va fi preluată de către un Consiliul Revoluţionar Islamic, în frunte cu ayatollahul Ruhollah Khomeiny care, în faţa unei lumi fanatice delirante proclamă Iranul, la 1 aprilie 1979, republică islamică și își deapănă visele profetice. Pentru că în anul preluării puterii,  Khomeini declară, în spiritul Coranului, că scopul final al revoluţiei islamice este unul singur și anume arborarea drapelului verde al Profetului Mahomed pe zidurile Kremlinului şi pe cupola Capitoliului din Washington. Era o declarație de război, mai mult decât riscantă, adresată celor două superputeri nucleare, artizane ale lumii postbelice.

Mesajul era lipsit de echivoc, pentru că fundamentaliştii islamişti și-au anunțat intențiile cu privire la hegemonia mondială a islamului. Drept consecință, ayatollahii au procedat la „exportul” revoluţiei lor în toate ţările de religie  musulmană. Regimuri islamiste fundamentaliste încep să prindă contur în țări precum Sudan, Yemen, Afganistan, Pakistan, islamiştii începând să declanșeze  sângeroase războaie civile şi conflicte interne în Algeria, Maroc, Arabia Saudită, atacul Moscheii de la Meca/1979, urmate de atacuri sinucigașe şi în alte regiuni musulmane ale globului.

„Străjile/Gărzile Revoluţiei Islamice” şi-au făcut apariţia rapid în valea Bekaa din Elveția Orientului, Liban, zonă care a devenit avanpostul luptei împotriva Israelului. Mişcările de rezistenţă armată Hezbollah („Partidul lui Allah”), „Al-Jihad-al-Islami”, „Hammas” şi altele sunt finanţate deschis sau discret de către iranieni. Liderul Palestinian Arafat, sunit, devine coparticipant al acestor acte teroriste care au îngrozit lumea.

Cu toate acestea, Iranul nu se va bucura niciodată de adeziunea lumii islamice, pentru că iranienii  confesează varianta şiită a islamului, din care sunt recrutați sinucigașii teroriști şi, prin urmare, sunt consideraţi eretici de către majoritatea sunnită. Aceste acțiuni desenează un tablou sângeros al confruntării interne, cel dintre suniți și sectarii șiiți, ultimii în procent doar de 15 % din masa de credincioși islamici. Sadam Hussein a devenit martir în lumea islamică sunită, pentru că un șiit irakian  i-a pus ștreangul de gât în urma condamnării sale la moarte prin spânzurare.

Astăzi, Iranul, se prezintă ca o putere regională, așezată  la intersecția lumii arabe, turce și indiene. Iranul, este vechea Persie, civilizație veche, o națiune adevărată. Statul islamic iranian își suprapune autoritatea suverană peste o suprafață de 1,5 milioane de km. pătraţi, unde convieţuiesc circa 80 milioane de locuitori, majoritatea persi. Iranul este o țară  non arabă și reprezintă una dintre ţările foarte bogate în resurse energetice din  Orientului Mijlociu, deținând circa 10% din rezervele de hidrocarburi ale lumii. Din acest motiv republica islamică se confruntă, de mai multă vreme, în zonă, cu efectele derulării intereselor strategice ale marilor puteri, în special ale SUA.

Iranul a lansat, la cinci zile după uciderea generalului lor, câteva salve de rachete balistice care au vizat două baze irakiene unde sunt campați militari americani şi membri ai coaliţiei.

Urmează apoi declaraţia președintelui Trump de la Casa Albă. Am văzut pe ecranele cu led al televizoarelor noastre un Donald Trump plin de sine, cu alură de mare lider mondial, înconjurat de stafful său militaro-civil în ținută impecabilă. El a transmis lumii, de pe poziția supremei sale funcții, că faza de război a fost oprită, că erorile strategice ale vechii Administraţii s-au văzut, că urmează sancțiuni economice aspre impuse Iranului, că nu va accepta construirea de arme nucleare iraniene, că Iranul nu-şi poate permite un război, neavând legitimitate, astăzi, și că nu poate amenința lumea civilizată, că America dorește un nou acord nuclear cu Iranul (subliniind emfatic), mai bun decât cel semnat cu Obama, că loviturile iraniene din Irak au fost imprecise. Totodată, președintele, recomandă, pe un ton temperat, ca aliații să nu mai tolereze a sprijini regimul de la Teheran. Evident că Trump face o trimitere acidă direct către Marea Britanie, Germania și Rusia, vechi amici ai persanilor.

Pentru întreaga lume, în general, și pentru poporul american, în special, viitorul președinte, candidat la fotoliul Casei Albe, adaugă faptul că armata SUA a fost reconstruita, avertizând că este dotată cu rachete hipersonice.

Ceea ce a omis să ne spună liderul de a Capitoliu este faptul că hărțile lumii vorbesc. De jur-împrejurul Iranului există 11 baze militare americane, cu un total de circa 68.000 de militari instruiți și înzestrați cu material de război adecvat, conform Washington Post: Irak, Kuwait, Bahrain, Afganistan, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Oman, Arabia Saudita, Iordania,  Siria și Turcia. Baze alese cu grijă și dislocate acolo unde mocnesc focurile orientale.

Probabil că imaginea acestei hărți cu baze militare este cunoscută și de clericul şiit irakian, Moqtada al-Sadr, căci a cerut coreligionarilor săi din Irak, în aceeași zi cu declarația lui Trump (stranie coincidență),  să nu întreprindă atacuri contra bazelor aliate și  facţiunilor irakiene să fie chibzuite, răbdătoare, să nu înceapă acţiuni militare şi să închidă vocile extremiste ale unor elemente turbulente până când vor fi epuizate toate metodele politice, parlamentare şi internaţionale. Asta se cheamă înțelepciune.

Istoria religiilor și a ideologiilor ne aduce aminte de două  exemple care, azi, pun în încurcătură pe habotnicii neomarxiștii și pe fundamentaliștii islamici, neștiindu-se de ce parte ar fi „dreptatea”, căci ambele iubesc, necondiționat, aceeaşi culoare roșie, cu semnificații ale răzbunării prin moarte.

După asasinarea celebrului războinic general, pe Moscheea sacră din Qom (al șaptelea oraș ca mărime din Iran), pentru prima data în istoria ei, a fost arborată flamura roșie, simbolizând  sângele vărsat de un credincios nevinovat. Faldurile roșii fluturând în vânt înseamnă chemarea la răzbunare, în tradiția șiită, în timp ce aceleași falduri roșii, pentru marxişti-comunişti, simbolizează sângele vărsat de clasa muncitoare în lupta cu opresorii capitalişti (probabil americani). Și ei au cerut și cer continuu răzbunare de proporții. Sloganul „libertate, egalitate, fraternitate” a produs, în două secole de existență, crime de proporții. De la inflexibilul criminal iacobin, Robespierre, dictator asasin cu ghilotină, și până la fanaticii teroriști Lenin, Stalin, Mao și următorii, au fost duşi la moarte, fără judecată, peste 200 milioane de neadaptați la ideologia impusă de către aceștia.

Comune pentru unele ideologii și credințe religioase sunt exclusivismul și intoleranța, ambele criminale și toxice, pentru orice societate democratică, deoarece generează fanatismul politico- religios, imposibil de oprit, când acesta este dezlănțuit să ucidă în masa, pentru a-și apăra poziția unică de putere.

Așa că, democrația americană poate fi considerată modelul politic adecvat și adevărat pentru prezervarea păcii în lume și nu promovarea holocaustului nuclear.

Donald Trump, deși cumulează puterea unui președinte de stat, de șef al executivului, de comandant suprem al celor mai puternice forţe armate din lume, nu poate declara de unul singur război unei ţări, fără aprobarea Congresului SUA. Iar Donald Trump nu s-a aflat în situația de a declara război Iranului și nu s-a lăsat prins în capcana de a fi declanșat Apocalipsa cu arme de distrugere în masă. Pentru că între fanatism și democraţie, ultima va câștiga de fiecare dată, fiindcă este bazată pe rațiunea aristotelică rece, lipsită de ură și patimi  Fundamentul democrației moderne susține temeinic respectarea drepturilor omului, egalitatea în fața legii, dreptul la opinie, pluripartidismul, limitarea și separarea puterilor în stat.

Concluzia este un singură și anume aceea că s-a ieșit din criza Iranului sectar și fanatic printr-o ripostă militară legitimă și inteligentă, evitându-se o confruntare apocaliptică planetară, lumea liberă apărând din nou pacea, cu orice preț.

Al treilea război nuclear s-a amânat sine die.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult