Acasa Opinii Alternanţa la revoltă

Alternanţa la revoltă

scris de Ion Petrescu
4 afisari

 Pe 23 iulie, egiptenii aflaţi pe teritoriul lor naţional şi cei care trăiesc pe alte meleaguri, aniversează Ziua Naţională a Egiptului. În urmă cu 54 de ani s-a declanşat acţiunea forţelor armate egiptene, care au înlăturat de la putere, fără nicio ezitare, pe regele Farouk. 

Ion PetrescuPe 21 iulie a.c., ambasadorul Republicii Arabe Egipt, distinsa doamnă Sanaa Alallah, a oferit o recepţie, la care au participat diplomaţi de pe toate continentele, acreditaţi la Bucureşti. Un bun prilej pentru a lua pulsul emisarilor lumii arabe. 

În scurta sa alocuţiune, una de bun simţ, fără vreo afirmaţie gratuită, ambasadorul Egiptului a făcut o remarcă aparte, care a electrizat asistenţa şi s-a bucurat de aprecieri ulterioare:”pe 23 iulie 1952, armata s-a ridicat împotriva puterii de atunci şi poporul a sprijinit-o, în ianuarie 2011, naţiunea egipteană s-a revoltat şi forţele armate au fost de partea sa.” 

Aşa cum au remarcat, ulterior, unii diplomaţi din nordul Africii, prezenţi la eveniment, este singurul caz de acest gen, nu numai pe continentul „negru”, ci şi în Orientul Mijlociu, în care se poate confirma alternanţa la revoltă, în 1952 armata, în 2011,  poporul Egiptului. 

Diplomata Sanaa Alallah a punctat cele trei repere viitoare  ale tranziţiei ţării sale, de la autoritarism la dezirabila democraţie – noua constituţie, alegerile parlamentare şi cele prezidenţiale.   Un context în care a exprimat speranţa că Egiptul poate conta pe înţelegerea şi ajutorul adecvat al României, aşa cum a afirmat, în recenta sa vizită, la Cairo, ministrul român de externe. Aici fiind inclusă şi dorinţa ca afluirea turiştilor români, spre piramidele egiptene, să revină la nivelul existent anterior revoltei populare. 

În numele oficialilor români a vorbit Cristian Diaconescu, vicepreşedintele Senatului României, care, într-o engleză perfectă, a transmis cel mai pragmatic mesaj – dacă ambasadorul egiptean a vorbit despre trecut şi prezent, el preferă să se refere la viitor, unul în care ambele naţiuni pot conta pe sprijinul amical al celeilalte.  Dincolo de alocuţiunile menţionate, cert este că Egiptul îşi menţine viziunea de deschizător de drumuri, prin mişcarea revoluţionară armată, din 1952, în lumea arabă. Atunci, în locul regelui Farouk I, a preluat cârma Egiptului generalul Mohamad Naguib, considerat azi primul preşedinte egiptean, în epoca post-faraonică. Câţiva ani mai târziu, venirea la putere a generalului Gamal Abdel-Nasser  a transformat lovitura militară de stat – susţin autorităţile actuale de la Cairo – într-o revoluţie care a inspirat „milioane de egipteni, arabi şi popoare din Asia, Africa şi America Latină.”

         Cum este Egiptul la ora actuală? Poate fi comparată agitaţia de acum, din piaţa Tahir, în Cairo, cu aceea care a fost în Piaţa Universităţii, la începutul ultimului deceniu al veacului trecut?  Răspunsul cel mai pragmatic este acela că democraţia clamată nu se instituie peste noapte, pentru simplul motiv că include, în mod natural, o schimbare treptată, deloc la ordin, a mentalităţii dominante în societate. 

         Principala lecţie învăţată la evenimentul amintit? Lumea se vede altfel de la Cairo, în mod special, şi din Africa, în general. Un singur exemplu este suficient. 

         Pentru nu puţini diplomaţi africani, lentoarea cu care se desfăşoară acţiunile NATO în Libia pare a indica o dorinţă încă neexprimată public. Aceea a partajării statului libian, după modelul sudanez, în entitatea teritorială răsăriteană şi cea vestică. Miza fiind clară. Şi subterană. Zăcămintele de petrol.  Restul pare a ţine de tradiţionalele campanii mediatice menite a aburi opinia publică internaţională. 

         L-am întrebat pe dr. Abdalla Mobasher – egipteanul care a fost cu steagul ţării sale la o televiziune de ştiri, din Bucureşti, când încă era la Cairo vechiul regim la putere, şi a vorbit din suflet, cu lacrimi în ochi, despre dorinţa de libertate şi democraţie a conaţionalilor săi – unde îi este acum familia. 

Mi-a răspuns simplu. Soţia, la Cairo. Iar băiatul s-a dus în Piaţa Tahir. Să înţeleagă cum germinează acolo Noul Egipt.

2 comentarii

Arhimede 22-07-2011 - 19:12

Citez:
„pe 23 iulie 1952 armata s-a ridicat impotriva puterii si poporul a sprijinit-o, in ianurie 2011 natiunea s-a revoltat si armata a fost de partea sa”

Să înţelegem că în România, în 1989 armata a tras în popor, iar într-un viitor, poporul va trage în armată…

Cum armata este cum este, nu va fi chiar imposibil…

ulpia 22-07-2011 - 20:04

Ironie facilă Arhimede.

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult