Acasa Opinii Astăzi e ziua ta

Astăzi e ziua ta

scris de Doru Dragomir
24 afisari

Ziua de 8 Martie îmi pare, azi, mai „revoltată” ca niciodată. Oamenii par plecaţi, plictisiţi şi înveşmântaţi în cochiliile calcifiate ale timpului, stau plictisiţi cu faţa pironită spre cuiburile răvăşite ale viselor, cercetând în ascunzişurile fiinţei lor potopurile suferinţelor de demult, de adineauri şi de mâine.

Stan-Petrescu-editorialist-Ziua-VecheŞi asta, pentru că oamenii uită, în mod inexplicabil, rosturile creaţiei, omagierea femeii. Această uitare îmi dă impresia, pentru o clipă, că cerul e mai cenuşiu ca niciodată, iar culorile s-au pierdut printre mine şi EA,  în străfundurile clipei.

EA este, de fapt, Femeia, acea fiinţă mai mult decât delicată, mai mult decât sensibilă şi mai fragilă decât o vază. Paradoxal, femeia, de departe, rămâne, totuşi, aşa de puternică şi plămădită de Dumnezeu Bunul pentru a îndura viaţa prin lacrimi. Căci Lacrima este felul ei de a-şi exprima bucuria şi durerea tăcută în amintirea timpurilor imemoriale de când, EA, a adunat, la nesfârşit, suferinţă după suferinţă, în chinurile facerii lumii, a adunat, la nesfârşit, dezamăgirea, dragostea singurătatea, supărarea şi mândria ei, deopotrivă.

Are putere imensă, care uimeşte pe orice bărbat, întrece orice oprelişte şi poartă, pe umerii ei gingaşi, poveri imense, având neperechea înţelepciune  să-şi păstreze, neatinse, bucuria, dragostea şi bunătatea.

Zâmbeşte atunci când ar vrea să ţipe, îngână un cântec atunci când ar vrea să plângă, va vărsa lacrimi atunci când o încearcă fericirea, va râde atunci când ascunde suferinţele, se bate, cu patos, pentru o ideie în care crede, se opune cu încăpăţânare, crudă, nedreptăţilor, are darul înnăscut al sacrificiului, total, pentru a-şi păstra familia întreagă. Are darul divin de a şti să aline suferinţa, iubeşte fără condiţii, plânge pentru reuşitele odraslelor sale, tresare, precum leul la ivirea prăzii, când aude scâncetul unui copil, inima i se frânge la auzul pierderii unui prieten drag, jeleşte într-o smerenie, unică, moartea oricărei fiinţe apropiate.

Poate, cu o îmbrăţişare nevinovată şi un sărut curat, să vindece orice inimă frântă, rănită sau căzută şi prin puterea ei să redea omului forţa de a o lua de la capăt. Şi niciodată, EA, nu şi-a cântărit această tărie, această vigoare pe care a primit-o de la natură, ca pe un strălucitor dar, numit „defect”.

Femeia va dăinui  prin lumea de „zgură”, stăruind pentru izbăvirea ei, chiar dacă va fi din nou silită să poarte, ca pe un blestem, înăbuşirea, adică plânsul înfrânat, un fel de urcare sisifică, în înalt, a dorinţelor ei neînţelese, un fel de repetiţie a durerilor înlăcrimate de roua ochilor, adică a lacrimilor reci, aidoma unor perle scumpe ascunse sub pleoape, închipuind un fruct al plânsului său mocnit, un plâns îndurerat şi fremătat, atârnat în copacul lacrimilor. Nimic nu poate să zugrăvească, mai clar, durerea unei femei decât împerecherea dintre înăbuşire şi lacrimi. Lacrimile nu cresc pe crengi, lacrimile nu au frunze, lacrimile nu sunt culese de „mâini”, ci izbucnesc, curg şi sunt şterse, apoi, cu batiste de gând bun, sau sorbite de cel ce ar vrea să se îmbete cu fericirea de a iubi iubire.

Martie este luna fiinţei dragi nouă: femeia mamă, fiică, soţie, soră, bunică, seminţe divine care fac să inrumpă natura în toate culorile timpului de primăvară.

Copacii, de-acum, vor înfrunzi în pripă, îşi vor şopti şi şuşoti cuvinte magice, cum să înflorească, pentru că nu pot ocoli primăvara. Nu-i aşa? Natura vie şi moartă se va organiza într-un uriaş festival, unde vor defila miliarde şi miliarde de flori, costumate în infinite petale multicolore. În cuprinsul acestui gigantesc festin vor dansa şi multe alte regăsiri florale, topite în popasuri cu amintiri vechi, glazurate cu nestinsele iubiri, abia îmbobocite. În tot acest imens tumult floral vom regăsi oamenii ce clocotesc a viaţă, pentru că a sosit primăvara, prieteni, cu frumuseţea ei nesfârşită, cu glăsuirea ei îngerească, cu straiele ei bizare şi roze, cu multă candoare, cu veşnica-i candoare, zâmbind şi mirosind a roz, o primăvară, total, roză, proptită-n casa şi sufletul înflorat al femeii.

Acum, orice fereastră rămâne deschisă spre inima Evei. Cine va bate la uşa sufletului ei va primi, în schimb, minuni de zâmbete şi nu refuzuri triste, fantomatice. Cine va bate la fereastra ei, cu adierea unei flori, va primi şi va privi straie de ghiocei şi ghirlande de chicoteli colorate de sunete calde, aşa ca un bun venit astral. Pentru că femeia, până la urmă, rămâne o dragă nebună-nchipuire, înveşmântată  şi înmiresmată în roz, o vestală care îţi va vorbi îndelung şi duios despre eternitatea ei, rostindu-şi, apoi, cu glas, sfiit, gândul său curat, ca o izbăvire: „mai stai, căci a venit primăvara şi-mi place aşa!”

Ziua Internațională a Femeilor!

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult