BASARABIA DECLANȘEAZĂ UNIREA

Momentul istoric ales a fost dea grea cumpănă. Să amintim că românii basarabeni, în număr de aproape 300.000, erau înrolați sub steag străin, de fapt muscălesc, această situație trenând până la izbucnirea Revoluţiei Ruse din februarie 1917. Soldații români-moldoveni din Basarabia, care erau înrolați în unități rusești ce operau pe frontul din nordul țării, s-au întâlnit cu frații lor din Regat, din Ardeal și din Bucovina, iar această atingere frățească și de sânge a deșteptat, pe viu, conștiința națională, conștiință care a cuprins, rapid, toate teritoriile în care românii erau majoritari. Exemplul ostașilor a molipsit toate arealele românești din afară granițelor oficiale.

Ajunși stăpâni ai Rusiei țariste, în Octombrie, capii puterii sovietelor (au luat puterea pe valul deznădejdii populare rusești sub deviza „pâine și pace”) se grăbesc să încheie pace cu dușmanul, Armistițiul frontului de sud rusesc, în care era încadrată și armata română, semnându-se la Focșani. Această dezordine armată care a sfârșit prin dezagregarea ei rapidă, amenința serios popoarele fostei ruşii țariste care-și cereau eliberarea, caz în care se afla și Moldova, a cărei ordine fusese serios pusă la încercare. Agitatorul evreo-bulgar Rakovski este arestat la Iași, apoi eliberat de bolșevicii înfierbântați care, după ce au cucerit puterea, au semnat, cu Puterile Centrale, Tratatul de la Brest-Litovsk, al cărui prim efect a fost că România era lăsată izolată și total încercuită de forțele ostile, singura ei opțiune fiind aceia de a ieși din război și obligată să accepte condițiile umilitoare ale Păcii de la București.

Împotriva grupurilor rusești aflate în dezordine, care amenințau Iașii și Galații, armata română este silită să ia poziții defensive în zona Socola, pe Siret și Pașcani. Armata rusească este dezarmată și repatriată în Rusia, motiv pentru care Sovietele, proaspăt instalate la putere, declară război României (13/26 ianuarie 1918, arestând pe ministru țării la Petrograd).

Între 15 și 18 martie pe stil vechi 1917 se pune bazele „Partidului Național Moldovenesc”, având un program alcătuit pe 10 puncte, unde la primul punct se cerea autonomia Basarabiei față de statul rus. Partidul beneficia de aportul intelectualilor Basarabiei alături de care se aflau români veniți din Ardeal precum Onisifor Ghibu și George Tofan, care au ajuns în Basarabia, în urma revoluției din Februarie pentru a ajuta la organizarea școlilor în limba română, pentru a imprima cărți și ziare, precum și pentru a ajuta basarabenii în ceartă de reorganizare a vieții politice și culturale. Intelectualii din Bucovina, Transilvania, și Vechiul Regat au fugit de război în Basarabia, au ajutat cu tipărirea de Cuvântului moldovenesc, au început diverse cursuri de limbă, istorie, cultură și științe, înființând Universitatea Populară la Chișinău.

La 18 aprilie 1917, în Odessa s-a organizat un mare miting al ostașilor români basarabeni din garnizoană, la care au participat aproape 10.000 de oameni. Acest miting a fost condus de căpitanul Emanuel Catelli, Pantelimon Halippa, Băluță, voluntarul Păscăluță și Ion Pelivan, reprezentant al cercului moldovean din Bolgrad. Din moțiunea votată s-a desprins hotărârea tuturor de a obține „autonomia politică” pentru Basarabia și de a organiza „cohorte moldovenești” pentru menținerea ordinii publice. Totul s-a făcut cu aprobarea comandamentului suprem al armatei rusești desfășurată pe teritoriul României, sens în care generalul Șcerbacev va retrage unitățile rusești din Basarabia pentru a se instala cohortele moldovenești ce urmau să prevină jafurile soldaților bolșevici pe teritoriul Basarabiei.

Rând pe rând se prezentară, astfel, delegații partidului la congresul cooperatorilor (6 aprilie1917), la cel al învățătorilor din întreaga Basarabie (11-13 aprilie 1917), al preoților (18-24 aprilie 1917), al studenților (20 mai 1917), al țăranilor (21-24 mai 1917), al învățătorilor moldoveni (25-28 mai 1917) – aceste date sunt pe stil vechi -. De exemplu preoțimea basarabeană cerea în fruntea preoțimii un mitropolit roman și autonomia politică, apoi constituirea unui fel de sfat al țării care să aibă atribuțiuni legislative și executive. Dăscălimea basarabeană cerea românizarea învățământului și înlocuirea alfabetului rusesc cu cel latin.

Sub influența avântului organizatoric a tuturor păturilor sociale mișcate de noile idei revoluționare rusești, Basarabia devine autonomă (2/15 decembrie). Amenințările bolșevice se concretizează în asasinate. Capii mișcării autonomiste sunt asasinați în august 1917 de bande bolșevice. Acest tragic eveniment este menționat de Onisifor Ghibu în ziarul România: „Trei mucenici ai românismului în Basarabia: Alexei Mateevici, Simeon Murafa și Andrei Hodorogea”.

În ziua de 21 noiembrie 1917 se constituie „Sfatul Țării” în prima sa ședință solemnă, fiind ales ca președinte tânărul deputat basarabean Ion Inculeț, coborâtor dintr-o veche familie moldovenească. Acest Sfat al Țării, în ședința să memorabilă din 2 decembrie 1917, proclamă Basarabia „Republică democratică-federativă -moldovenească” și pe I. Inculeț președintele ei. În fața agresiunii bolșevice, tânăra republică basarabeană, solicit ajutor din partea armatei române (24. Decembrie 1917), care nu fusese în totalitate demobilizată. Primul ministru Brătianu, dispune ca Armata Română să treacă Prutul în Basarabia, unde-i vor lovi pe bolșevici la Spătărești, Mihăileni, Bender și Ismail și ocupă Tiraspolul, Hotinul, Cetatea -Albă (8/21 martie 1918).

La 24 ianuarie, Sfatul Țării proclamă independența Basarabiei, Consiliul Director, devenind Consiliul de Miniștri.

În Țara Mamă, România, lucrurile nu sunt tocmai limpezi. Muntenia și Ardealul ocupate, iar resturile armatei române se concentrase către Moldova, Iașiul devenind vremelnic un fel de capitală de tranziție care găzduia și pe trimișii Antantei. Puterile Centrale, pe sub mână, proiectau împărțirea României.

Sprijinit în Muntenia pe armatele ocupantului german și în Moldova pe nemulțumirea populară care generase un partid al muncii, guvernul Marghiloman trece la organizarea de alegeri, care-i furnizează majorități foarte importante, semnând la 24.04/07.05 Tratatul cu Puterile Centrale pe care Regele nu-l ratifică, fiind extrem de umilitor pentru țară. România trebuia să retrocedeze Dobrogea de sud (zisă „Cadrilater”), restul Dobrogei, urmând să fie sub control German. Apoi România trebuia să cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munților Carpați și să concesioneze, pe 90 de ani, Germaniei toate exploatările petroliere, iar șantierele navale intrau în stăpânirea statului german. Navigația pe Dunăre intra sub controlul Puterilor Centrale. Marghiloman, în nemăsuratul său orgoliu politic, va da în judecată pe membrii guvernului Brătianu, făcându-i vinovați de răspunderea dezastrului țării.

 

1. Actul unirii cu Basarabia

În aceste vremuri de mare cumpănă și dezastru statal, în acelaşi timp, pentru Români, se ivi o undă de speranță. După o ocupație țaristă de 105 ani (1812-1918), la 27 martie 1918, Sfatul Țării votează într-o sală festivă de liceu din Chișinău, unirea Basarabiei cu Regatul României. Sosea momentul astral al unirii Basarabiei cu țara mamă.

„În numele Poporului Basarabiei, Sfatul țării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele sale dintre Prut, Nistru, Dunăre și Marea Neagră și vechile granite cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove în puterea dreptului istoric și a dreptului de neam, pe baza principului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România”.

Această unire nu ar fi fost posibilă dacă nu ar fi fost și susţinerea Armatei Române care puse capăt atacurilor sângeroase ale bandelor bolşevice din Basarabia.

Condițiile ca această unire să fie posibilă erau legate de faptul că Sfatul Țării rămâne pe mai departe pentru rezolvarea reformei agrare, și acceptată fără rezerve de guvernul român, Basarabia avea să rămână autonomă, cu propriul său organ legislative ales prin vot democratic, Sfatul Țării urma să voteze bugetul local, să controleze consiliile zemstvelor (formă de guvernare locală instituită în timpul reformelor liberale din Imperiul Rus) și să numească funcționarii administrației locale, recrutările de soldați să fie făcute pe baze teritoriale, legile locale și forma de administrare erau dirijate de către reprezentanții locali, drepturile minorităților erau garantate prin lege și respectate în statul român, doi reprezentanți ai Basarabiei intrau în consiliul de miniștri roman, Basarabia avea dreptul să trimită în Parlamentul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii, alegerile de orice fel aveau să fie organizate pe baza votului direct, egal, secret și universal, noua Constituție garanta libertatea cuvântului și a religiei și nu în cele din urmă, toate călcările de lege din motive politice în aceste vremuri tulburi se vor amnistia..

Din totalul celor 135 de deputați prezenţi ai Sfatului Ţării, un mare număr, 86, au votat pentru unire, 3 au votat împotrivă, 36 s-au abținut, 13 deputați absentând. Rezultatul votului a fost adus la cunoștința primului ministru al României, Alexandru Marghiloman, care la rându-i a transmis-o, în aceiași zi, Regelui. Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”. Despre acest eveniment, Anton Mărgărit, în lucrarea sa, Rezistența Basarabiei, spunea că „fără dorința, energia și voința basarabenilor, această unire ar fi fost imposibilă”.

Basarabia a constituit pilda fericită a istoriei noastre, accelerând procesul lărgirii granițelor Regatului României, astfel că la 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, desfășurat în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuți, „întrupând puterea supremă a țării”, în numele suveranității naționale, hotărăsc: „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Calcin, și Nistru, cu Regatul României”.

Destructurarea Imperiului Austro-Ungar a generat sfârșitul politicii naționale arogante a guvernului maghiar condus de Mihály Károlyi, iar falimentul definitiv al statului maghiar, încorporat într-un imperiu conglomerat de națiuni, s-a adeverit prin hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia de la 1 decembrie 1918, unde s-a hotărât venirea Transilvaniei în granițele naturale ale românilor, nu ca un rapt, ci ca un drept inalienabil al Regatului României.

1. Goldiș, în discursul său, a supus aprobării Adunării Rezoluția de unire. La punctul 1 se prevedea: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania ți Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la AlbaIulia în ziua de 18 noiembrie -1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre”

Clasa politică românească alcătuită din reprezentanții tuturor teritoriile reunite a început un proiect intern de construcție și de consolidare a noului stat numit România Mare, stat fondat pe o mai veche doctrină românească din care desprindem faptul că toate teritoriile cu populație majoritar românească trebuie să se adune în frontierele sale naturale ancestrale, iar resursele întregului teritoriu să fie puse la dispoziția românilor reuniți. A fost adoptată o politică tolerantă asupra etniilor din România, la care s-au adăugat două reforme importante: votul universal și împroprietărirea țăranilor pentru toți locuitorii Regatului. Recunoaşterea reformei agrare de către Statul român, face această unire, din punct de vedere social, indestructibilă.

„Marea Unire din 1918 – sublinia marele și regretatul istoric, academician Florin Constantiniu – a fost și rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei românești. Măreția ei stă în faptul că desăvârșirea unității naționale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii națiuni române, realizată într-un elan țâșnit cu putere din străfundurile conștiinței unității neamului, un elan controlat de fruntașii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligență politică remarcabilă spre țelul dorit. (…) Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voință al națiunii române de a-și da armătura teritorial-instituțională care este statul național”.