Acasa Opinii Biserica – DA, armata – NU…

Biserica – DA, armata – NU…

scris de Ion Petrescu
1.192 Afisari
Imaginaţi-vă că dimineaţa, la micul dejun, saturaţi de perimata polemică din scena politică, butonând telecomanda, aţi avea oportunitatea de a viziona şi emisiunea de ştiri a unei televiziuni militare – obiectivă, dinamică, atractivă.
Ion PetrescuApoi, că în minutele petrecute la volanul autoturismului personal aţi putea asculta şi postul de radio al armatei, marcat de întâietatea ştirilor şi comentariilor profesionale, vizând evenimente militare de pe mapamond.
Nu în ultimul rând, că, la final de săptămână, înainte de a beneficia de cele două zile de refacere a tonusului individual aţi putea opta, la chioşcul de publicaţii, şi pentru săptămânalul conaţionalilor în uniformă militară, cu abordări publicistice generoase, cu o scriitură, grafică şi ilustraţii peste media cenuşie – din presa română.
Aşa ceva NU are Armata României, dar Biserica Ortodoxă – DA!
Cei care trec pragul oricărui locaş de cult, pot primi şi citi publicaţiile Lumina şiLumina de Duminică, girate de Centrul de Presă Basilica al Patriarhiei Ortodoxe Române. Indiferent unde i-ar purta maşina proprie, pot asculta postul de radio Trinitas, iar la sosirea acasă pot viziona emisiunile canalului de televiziune, cu acelaşi nume, supervizorul acestor reuşite audio-video fiind distinsul prelat Nicolae Dima. Deci,Biserica Ortodoxă – DA!
Occidentul, la capitolul presă modernă, pentru personalul forţelor armate şi contribuabili, nu face niciun fel de rabat de la scopurile propuse şi fondurile necesare a fi alocate. Şi aici vizez ţări membre ale NATO, reamintind, şi cu această ocazie, că nu Alianţa a intrat în România, ci ţara noastră a devenit membră a celei mai puternice organizaţii politico-militare de pe glob. Ca atare, ne aliniem unor standarde existente, nu îi aliniem pe alţii la putirinţa noastră, cea pe care o ştim bine – cum şi cât este.
Ce ar însemna un post militar de televiziune? Doar activarea dotărilor moderne pe care armata le are, în studioul TV de la sediul  ministerului şi în acela de la marginea Capitalei. Plus încadrarea, atât cu seniori talentaţi, cu experienţă – precum teleastul Benone Neagoe, cineastul Mircea Laslău, artistul de imagine Gabriel Cobasnian, tehnocratul Dinu Marian, ca să enumăr doar conaţionali cu renume în mediul presei militare -, cât şi cu ofiţeri ce au prins gustul transmisiilor TV din teatrele de operaţiuni militare, precum Constantin Mireanu, potenţial director operativ al acestui post de nişă. Armatele americană şi germană au asemenea canale TV – pe care le-am văzut funcţionând în studiourile lor centrale -, ce contează enorm şi pentru moralul trupelor, din ţară şi din teatrele de operaţiuni militare, în clipele de refacere psihică şi fizică a militarilor, între două misiuni.
Un post militar TV ar mai crea şansa oficialilor, de azi şi de mâine, de a explica, oricând se impune, măsuri nu totdeauna fericite, pentru personalul militar şi civil. La acelaşi canal TV ar putea evolua analişti într-adevăr militari – nu inventaţi de alte zone, ale intelligence-ului autohton, la apelul de seară…-, activi şi în rezervă. Experţi precum Iordache Olaru, Constantin Degeratu, Alexandru Grumaz, Eugen Laurian, Mihaiu Mărgărit, Corneliu Pivariu, asta ca să dau doar câteva dintre numele celor cu un potenţial neexploatat adecvat.
Şi, nu în ultimul rând, s-ar produce două necesare metamorfoze. Prima? La nivelul organismului militar s-ar renunţa la prăfuitul concept de comunicare internă, dinamitat de facto, prin simpla realitate că toţi profesioniştii militari, cu excepţia perioadei misiunilor specifice, dorm acasă. Unde şi comunică zilnic cu cei dragi, din familie. Cu prieteni şi (ne)cunoscuţi. Iar viaţa a demonstrat, mai ales în ultimii ani, că societatea românească trebuie să perceapă armata şi altfel decât generatoare de… parada modei şi tehnicii militare, la diferite evenimente organizate de putere.
A doua? Formatorii de opinie, mai mult sau mai puţin politizaţi, ar fi puşi în situaţia de a evolua şi în studioul TV unde ar descoperi minţi strălucitoare, interlocutori cu multă carte, conaţionali ce stăpânesc nu doar terminologia militară, cetăţeni care vor să fie respectaţi pentru opţiunea lor pe viaţă. Una ce poate fi stopată chiar în misiuni de rutină.
Ce ar însemna un post militar de radio? O infuzie de tinereţe robustă, în conştiinţa fiecărui ascultător lucid, din România. 24 de ore de dialog sensibil, muzică dinamică, invitaţi avizaţi să comenteze evenimente la care presa română, în general, reacţionează, deseori, la 12 ore după ce s-au produs! Ora exactă a situaţiilor de urgenţă, a evenimentelor militare surprinzătoare, de pe mapamond, s-ar da la acest nou post radiofonic, care are instalaţiile necesare, pentru a emite chiar acum. Ceea ce fac, la postul public de radio, jurnalişti de excepţie, cu experienţă în relaţia cu armata, precum Radu Dobriţoiu şi Nicu Popescu constituie un cap de pod, util, dar insuficient. Un ofiţer atipic, dar cu o experienţă de radio notabilă – ce trebuie aureolată şi de necesarul praf al deşertului teatrului de operaţiuni afgan – precum Alexandru Leaua, ar putea fi un incisiv director al acestui post de radio militar. Audienţa ar veni de la sine. Aşa cum s-a convins, când m-a însoţit la postul militar israelian de radio, unde o mână de tinere şi tineri, cu entuziasm şi în uniforme militare, ţineau pe recepţie, mai toţi şoferii din Israel…
Ce ar însemna un săptămânal militar distribuit pe tarabele presei române? O imagine mai realistă a armatei. Cei care o alcătuiesc ar fi percepuţi aşa cum sunt. Cu bunele şi penumbrele lor. Într-o societate ce parcă nu s-a rupt încă de obiceiuri tipice altor veacuri. Teoretic apuse. O asemenea publicaţie nu doar că există, dar, din fericire este condusă, cu tact, de fiul spiritual al marelui istoric dispărut, Florin Constantiniu, respectiv tenacele şi delicatul Florin Şperlea. Un jurnalist complet şi complex, care poate inocula sumarului actual ingredientele utile unei rapide epuizări a fiecărui nou număr al publicaţiei Ministerului Apărării Naţionale.
Ei bine, toate aceste rânduri îşi au rostul în condiţiile când 23 iulie=Ziua Presei Militare, deoarece în anul 1859 a apărut Observatorul militar.
O zi care nu s-ar mai fi sărbătorit, dacă generalii Mihail Popescu şi Eugen Bădălan, la vremea când conduceau Statul Major General, nu ar fi apărat Instituţia Presei Militare, de intervenţia brutală, haotică, arbitrară, bazată pe fermoni, a unor hahalere politice, dispuse să reducă vocea, chipul şi gândul scris al armatei la o insignifiantă fiţuică – cu buricul gol.
Brigada Media, care ar putea fi înfiinţată, cu dublă subordonare – la ministru şi şeful S.M.G. -, pentru a evita maşinaţiunile politice, ar putea deveni una dintre structurile cu care Armata României ar anihila, la vreme de pace, zvonerii şi răspândacii unei lumi debusolate de actorii mici, catapultaţi la marile manşe ale ţării.

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult

BREAKING NEWS