Când Piaza-Rea va avea dreptate

 Realitatea.net publica o ştire despre apariţia unui articol cum Nouriel Rubini, supranumit de ei „profetul crizei”, vede viitorul lumii.

Să nu credeţi că mă inspir pentru scrierile mele din ce zice o televiziune sau alta, sau din ce se mai scrie pe bloguri, dar am menţionat, aici, la început, această ştire, din două motive. În primul rând, pentru că este firesc să dăm credit celor care publică, primii, o ştire, iar în al doilea rând, pentru a da un exemplu de cum se face presă de informare în România, în comparaţie cu o altă naţiune, respectiv cea britanică.

Modelul BBC

Nouriel Rubini a ajuns faimos în 2008, când cineva şi-a adus aminte că acesta conferenţiase, cu câţiva ani mai devreme, despre spargerea iminentă a balonului de săpun al creditelor cu ipotecă şi declanşarea crizei economice, aşa cum o cunoaştem astăzi. Pentru asta a fost poreclit „Mr. Doom”, ceea ce, în traducere liberă, ar putea să fie „domnul Piază-Rea”.

Rubini are merite incontestabile de economist. A fost la cele mai bune şcoli din America şi predă economie la una dintre ele. A lucrat cu Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială şi a consiliat administraţia americană, pe timpul guvernării Clinton. Numai că, faptul că a „prezis” criza şi, mai exact, prăbuşirea pieţelor de credite, nu este ceva spectaculos decât pentru cei care nu urmăresc BBC-ul naţional.

Pentru că acest BBC explica cetăţenilor britanici, încă de la sfârştiul anilor 1990, cum că piaţa de credite bazate pe evaluarea umflată a ipotecii nu are cum să mai meargă în sus şi că se va prăbuşi. Mai mult decât atât, BBC instruia telespectatorii, cu sfaturi concrete, cum să se pregătească de o asemenea situaţie iminentă, pentru a putea trece prin criză cu cât mai puţină durere.

Aici apare diferenţa dintre o televiziune românească de ştiri şi cea britanică. Iar diferenţa nu este că una este privată şi cealaltă este publică. Cea românească informează cetăţeanul despre ce a zis cineva, creditat cu suficientă credibilitate pentru a-i fi reproduse spusele, pe când cea britanică nici nu se preocupa de câştigarea credibilităţii, adică nu atribuia nimănui meritul de a prezice criza, ci se preocupa doar ca cetăţenii, care sunt adevăraţii patroni ai acestei televiziuni, să primească cât mai multă informaţie relevantă despre o problemă care îi afectează direct.

Ce mai prezice Piaza-Rea?

Dacă tot a fost poreclit „Mr. Doom”, Nouriel Rubini publică, la 15 august 2011, un articol intitulat „Is Capitalism Doomed?”, adică „Este capitalismul sortit pierii?”, articol care merită atenţia noastră.

În general, Rubini constată ineficienţa majorităţii măsurilor luate de guverne pentru îngrădirea efectelor negative ale crizei şi pentru ieşirea din criză, şi prevede o nouă scufundare a economiilor mondiale în recesiune, datorată atât acestei ineficienţe, cât şi condiţiilor adverse cumulate, de la scăparea de sub control a preţurilor la petrol şi alte produse esenţiale, la zăpăceala din Orientul Mijlociu, cutremurul din Japonia şi până la problemele de alcătuire a bugetului Statelor Unite ale Americii.

El mai constată creşterea inegalităţii sociale, a sărăciei, şomajului şi a lipsei de speranţă în viitor, nu numai în rândul păturilor sărace ale populaţiei Globului, dar şi în cadrul aşa-zisei clase de mijloc.

Care ar fi soluţia?

Soluţia lui Rubini este reîntoarcerea la un echilibru mai bun între ceea ce produce piaţa şi ceea ce produce guvernul, asta înseamnând abandonarea atât a modelului anglo-saxon al neintervenţiei guvernelor pe piaţă, cât şi a celui european-continental al statului bunăstării sociale, bazat pe datoria publică.

Concret, o asemena soluţie ar presupune crearea de locuri de muncă prin investiţii guvernamentale în infrastructură, taxarea şi mai progresivă, în funcţie de venituri, stimulări fiscale pe termen scurt combinate cu o disciplină fiscală pe termen mendiu şi lung, ajutarea agenţilor economici loviţi de căderea preţurilor la proprietăţi, impunerea unor reguli stricte şi supravegherea sistemelor financiare ce au luat-o razna, precum şi descompunerea pe părţi a băncilor prea mari să fie ruinate şi a oligopolurilor.

Iar, ca un corolar al acestor soluţii, economiile trebuie să investească în capitalul uman, în asigurarea unor deprinderi de muncă performante, combinată cu măsuri de protecţie socială, care să ducă la o forţă de muncă mai competitivă decât până în prezent.

Ce să înţelegem din asta?

Oricare ar fi cauzele şi modurile de manifestare ale crizei, cei mai afectaţi de aceasta sunt oamenii, în special cei care produc bunuri materiale şi spirituale, atât pentru guverne, cât şi pentru pieţe, adică atât cei care lucrează la stat, cât şi cei de la privat.

Iar soluţia cea mai cuprinzătoare este tot investiţia în oameni, atât pentru ca pregătirea lor să îi facă şi mai destoinici şi mai deştepţi, cât şi pentru asigurarea condiţiilor lor de viaţă la un nivel satisfăcător.

Între aceste două capete ale problemei se interpun guvernele, care ar trebui să ia măsuri de reglementare şi legiferare în sensul soluţiilor propuse, precum şi măsuri manageriale de colectare a banului public şi de redistribuire a lui cu înţelepciune.

Dar eu ce cred?

Deşi doctoratul meu în economie nu a fost obţinut la o şcoală atât de prestigioasă ca cea care i l-a acordat lui Nouriel Rubini şi deşi nu predau economia, şi nici nu sunt consilier economic, am totuşi suficientă ştiinţă de carte, metodă de analiză şi capacitate de gândire pentru a putea avea o părere proprie despre acest subiect.

În primul rând, Rubini identifică sursa crizei într-o combinaţie de situaţii în care atât guvernele cât şi economia de piaţă s-au complăcut sau chiar au încurajat condiţiile de producere a acestei crize. Şi eu cred, la fel, că aceasta este descrierea corectă a sursei de producere a crizei.

În plus, conform aceluiaşi înţelept, atât guvernele cât şi piaţa se dovedesc în prezent incapabile de găsirea şi impunerea de soluţii viabile şi eficiente pentru stoparea crizei şi relansarea economică. Fără să fiu la fel de înţelept, şi eu sunt de aceiaşi părere.

Numai că, în acestă situaţie, Rubini propune el nişte soluţii, ca şi când guvenelor şi piaţei nici nu le-ar fi trecut prin cap aşa ceva. Aici nu mai pot să rezonez cu omul nostru.

Pentru că, în realitatea asta aşa cum o vedem noi, guvernele şi economia de piaţă nu găsesc aceste soluţii nu pentru că sunt incapabile să le găsească, ci pentru că nu vor să le implementeze, deoarece acestea neagă exact modul de operare al guvernelor şi pieţei, mod care a dus la această criză profundă, în special prin taxarea, colectarea de impozite şi contribuţii, precum şi prin redistribuirea banului public preferenţial pentru bogaţi şi în detrimentul restului cetăţenilor.

Deci, dacă problemele identificate corect sunt de natura atitudinilor şi comportamentului guvernelor şi agenţilor economici, atunci şi soluţiile trebuie să fie de aceiaşi natură atitudinală şi comportamentală. Adică, nu este important că s-au luat decizii proaste în gestionarea banului public şi privat, fapt ce a dus la criză, ci că aceste decizii s-au luat pentru că cei care sunt îndirtuiţi să le ia au avut o anumită atitudine şi s-au comportat într-un anumit fel, respectiv au favorizat pe cei bogaţi şi i-au neglijat pe toţi ceilalţi. Iar atunci când s-a produs criza, au căutat soluţii exclusiv pe seama acestora din urmă.

O altă abatere în raţionamentul lui Nouriel Rubini este că el propune ca soluţiile să fie adoptate de guverne, pe când implementarea lor să se facă de cetăţeni. Pentru ca acest raţionament să aibă aplicabilitate practică, ar trebui ca cetăţenii să aibă un control funcţional şi permanent asupra guvernelor.

Ori, faptul că, până acum, aceste guverne au adus ţările lor în criză şi au afectat astfel bunăstarea propriilor cetăţeni, ca apoi să adopte soluţii de ieşire din criză tot pe seama aceloraşi cetăţeni, care au de suportat greutăţi şi mai mari pentru rezolvarea crizei, ne arată că aceştia nu pot să controleze guvenele lor atât de eficient încât ele să nu le producă lor pagube şi necazuri.

De altfel, şi Rudbni bănuieşte că are un raţionament oarecum deviant, încât întrevede posibilitatea unor revolte sociale de amploare, pe tot Globul, ca soluţie finală la această criză în valuri.

În concluzie

Dacă Nouriel Rubini, zis şi Piază-Rea, are dreptate, vom asista cât de curând la o înăsprire şi mai adâncă a condiţiilor de viaţă ale maselor largi ale populaţiei globale, iar soluţiile acestei probleme stau în mâinile guvernanţilor, finanţei mondiale şi trusturilor multinaţionale. Numai că, pentru a implementa aceste soluţii, toţi aceşti guvernanţi, finanţişti sau afacerişti vor trebui să se întoarcă la aceleaşi mase largi.

Depinde deci de aceştia din urmă cum va arăta, în viitorul apropiat, omenirea, din punct de vedere economic şi politic.

Cât despre noi, românii, atâta vreme cât trăim pe aceiaşi Planetă Pământ, ne aşteptăm la aceleaşi veşti proaste, indiferent de ce zic unii şi alţii de pe la noi. Bine ar fi ca măcar cineva să ne şi spună ce să facem ca să ne fie mai uşor, fiecăruia în parte şi tuturor împreună. Aşa, ca la BBC-ul britanic.

Articole de acelaşi autor aici