Când va avea statuie Woodrow Wilson, în România? | Ziua Veche
Acasa Opinii Când va avea statuie Woodrow Wilson, în România?

Când va avea statuie Woodrow Wilson, în România?

scris de Ion Petrescu
2 afisari
În a doua duminică a lunii în curs, la Tâncăbeşti, au fost depuse coroane de flori, cu ocazia Zilei Memoriei – marcată adecvat în statele membre ale Commonwealth-ului, în onoarea celor care au căzut la datorie în Primul Război Mondial.
Ion PetrescuUltimul, pe lista celor care au adus coroane simbolice, la cimitirul militarilor englezi, a fost o personalitate aparte a istoriei postdecembriste. Care a şi generat evenimentul comentat în cele ce urmează.
Pentru cei copleşiţi de alte priorităţi ale vieţii este poate bine de reamintit că, la 11.11.1918, la ora 11, s-au încheiat ostilităţile armate, conform armistiţiului semnat de reprezentanţii Germaniei şi cei ai Antantei. Primul Război Mondial a fost oficial pus pe rafturile istoriei prin Tratatul de la Versailles, semnat pe 28 iunie 1919.
Ziua Memoriei/Remembrance Day, cunoscută şi ca Ziua Armistiţiului a fost evocată, la ore de seară, pentru a patra oară (şi ultima?…) într-una dintre sălile unei universităţi bucureştene, în prezenţa unui grup de masteranzi, de ieri şi de azi, focalizaţi pe priorităţi de securitate, în lumea complexă, contorsionată, de acum.
A vorbit asistenţei un conaţional ce nu şi-a câştigat dreptul la catedră doar buchisind pe calculator. Ci un orator bine temperat, cu ironii şi întrebări grave, cu recursuri la evoluţii istorice mai mult decât necesare.
Un compatriot care a marcat anumiţi ani din evoluţia unuia dintre pilonii fundamentali ai naţiunii noastre. Nu oricum. Ci cu intenţii, reuşite şi adversităţi tipice unei epoci a cinismului extins, mai la toate nivelele din ierarhia statală şi în toate formaţiunile politice, de ieri şi de azi, afectate de cancerul susţinut de visterii private, nu de valori reale, de profesionişti care ştiu să dea tonul la muzica adevăratelor reforme, în domenii cheie pentru propăşirea statului român.
Elementul de noutate adus de orator? Aportul – azi neglijat – al preşedintelui SUA, Woodrow Wilson, ţinut în plenul Congresului, de peste Ocean , din 8 ianuarie 1918. Atunci el a schiţat un proiect menit a restabili pacea, pe bătrânul continent, după încheiereaPrimului Război Mondial.
Astfel, Wilson a devenit şi liderul moral al Aliaților, oferind și Puterilor Centrale şansa să capituleze, după înţelegerea predictibilităţii viitorului Europei.
Chiar dacă alocuţiunea lui Woodrow Wilson a fost rostită cu zece luni înainte de armistiţiul menţionat, declaraţia preşedintelui american, în 14 puncte, a devenit fundamentul capitulării Germaniei.
Punctul 9 prevedea reajustarea frontierelor Austro-Ungariei, pe baza principiului autodeterminării naţionalităţilor, ceea ce a permis refacerea statului naţional unitar român. Iar punctul 10 prevedea că teritoriile ocupate ale României trebuiau evacuate de trupe străine şi retrocedate autorităţilor române.
Ar mai fi fost, la 1 Decembrie 1918, România, în graniţele sale naturale, fără declaraţia lui Wilson? Oratorul amintit crede că mai degrabă nu. Există în Capitală vreo statuie care să comemoreze pe ilustrul preşedinte american? Nicidecum.
Ei bine, tocmai aceste interogaţii m-au îndemnat să reflectez şi la alte întrebări, în urma audierii unor dezbateri, la care am remarcat intervenţiile doamnei Ludmila Anica şi a conaţionalului Marian Covlea.
Şi le formulez ca şi cum am fi în a doua zi după instalarea noului guvern, la Palatul Victoria, după apropiatele alegeri parlamentare. Un moment în care, de la viitorul premier, la ministrul de externe şi cel al apărării, lucrurile trebuie restartate – în relaţia cu partenerul strategic, de peste Ocean.
Un demers lucid, consecvent, bazat pe realităţi posibile, nu pe iluzii generate de un trecut deloc confortabil, pentru unii protagonişti ai vieţii politice autohtone.
Întrebările mele sunt pe măsura derutei actuale, a unor politicieni nesiguri de viitorul lor. Este preşedintele Barack Obama neinteresat de o vizită, în anul 2013, în România? Probabil că nu, dacă se vor face demersuri pentru ca, după vizita sa la Moscova, el să poposească la Bucureşti, aşa cum vicepreşedintele Joe Biden a aterizat la Chişinău, după întrevederea cu liderii de ieri, dar şi de azi, ai Rusiei.
Este reală imaginea neoficială a vicepreşedintelui Biden, conform căreia acesta se ocupă de marile contracte ale actualei administraţii americane, câteva fiind ratate în România, în condiţii deja ştiute? Sau este acest crochiu doar un pretext, pentru a justifica neputinţa unui acces direct, franc, deloc umil, la primii doi oameni de stat ai Americii?
Dacă vicepreşedintele Joe Biden a reamintit, la dialogul în trei, cu preşedinţii SUA şi României, derulat la Casa Albă, de potenţialul Forţelor Aeriene Române – care, dacă ar fi fost dotate cu avioane de luptă americane, puteau participa la operaţiunea Protectorul Unificat, din Libia – cine este vinovat de faptul că, dincolo de toate declaraţiile publice, nici azi nu există o decizie clară, privind dotarea etapizată, a aviaţiei militare, cu aeronave corespunzătoare de luptă? Preşedintele? Premierul? Administraţia americană?
Păi ce facem?
Nu se pun astfel de întrebări, la niveluri adecvate, doar din teama infantilă că acela care o va face nu va mai fi invitat la Ziua Americii?!…Şi va fi tăiat de pe lista unde Dumnezeu ştie cum a ajuns şi cine a întocmit-o? Şi nu va mai primi undă verde să treacă Oceanul?!…
De ce nu se discută, cu factorii americani avizaţi, şi problema dotării Forţelor Navale Române cu un submarin made in USA? Doar mult trâmbiţata piesă de muzeu, submarinul de provenienţă rusă, – ancorat la cheu ca o ambarcaţiune destinată mult-puţinilor curioşi din  sezonul estival, pe litoralul românesc – este clar că nu va mai fi niciodată restartat, existând pericolul ca iniţialii producători să facă reparaţii şi de o altă factură, ce l-ar face inutil, pe timpul unor operaţiuni maritime. Asta ca să nu ne mai ascundem după degetul promisiunilor de doi bani, ale unor decidenţi trecuţi.
Prima vizită, în exterior, a viitorului ministru al apărării – posibil cel actual sau altcineva – trebuie făcută la Pentagon. Nu de curtoazie. Nu pentru imaginea personală. Nu pentru amăgirea opiniei publice, că nimic nu afectează negativ relaţia bilaterală. Ci ofensiv! Deoarece, cu americanii, ca şi cu ruşii, trebuie discutat franc! Concret. Pe baza principiului win-win. Pe termen mediu şi lung. Aşa cum au făcut-o, cu succes, polonezii.
Ţine mai mult preşedintele ţării la întărirea serviciilor secrete, prin bugete mai solide, decât cel ridicol. de la armată? Dacă luăm în calcul anumite declaraţii hazardate şi decizii ale unor guverne anterioare, asupra cărora şi-a spus evident cuvântul, răspunsul ar putea fi pozitiv. Numai că armata nu este a preşedintelui! Chiar dacă în Constituţie se prevede rolul său de comandant. Nu şef. Nu suprem.
Armata nu este nici a premierului. Şi nici a parlamentului. Ci a ţării numite – încă şi frumos – România! Va putea face mai mult viitorul executiv şi următorul parlament pentru Forţele Armate Române? Defetiştii spun că nu!
Dar eu cred că da! Vă amintiţi momentul în care generalul Mihail Popescu a declarat public că nu ajung banii pentru armată şi, roşu de furie, Adrian Năstase l-a convocat val-vârtej la Palatul Victoria? Năstase a rămas cu muştruluiala demagogică, dar Popescu ştia de ce şi-a riscat cariera. În momentul numirii sale, în fruntea Statului Major General, nu mai erau bani, pentru salariile şi pensiile militarilor! Cine va tolera repetarea acestei situaţii nu va mai fi demn să rămână pe fotoliul de conducător al S.M.G. – creierul armatei.
Armata nu este un lux pentru naţiunea română! Ci o necesitate vitală. Aidoma Bisericii Ortodoxe Române. Unii generali şi unii prelaţi pot fi atacaţi public, pentru conduite neconforme cu imaginea instituţiilor din care fac parte. Dar rosturile celor doi piloni ai statalităţii de ieri, de azi şi de mâine, ai României, nu pot fi anihilate de temporari lideri, cu iluzii mesianice!
Când va avea statuie Woodrow Wilson, în România? Când Sorin Oprescu va avea voinţa şi banii necesari. Dar nu asta este problema! Ci relaţia cu Statele Unite ale Americii.
Una care, la ora actuală – convine sau nu preşedintelui şi premierului – este mai degrabă consolidată de temerarii forţei expediţionare româneşti, cea dislocată în Afganistan, decât de presupuse contacte de o altă factură, precum cele pe linie de servicii secrete, menite a-i face pe naivi – dornici de ascensiune, în ierarhia statului român – să fie supuşi faţă de cei ce se erijează în cunoscătorii subteranelor Parteneriatului Strategic cu SUA. Să fim serioşi. Nu ţine!
Ceea ce se întâmplă acum în România este rodul isteriei latine tipice unei campanii electorale normale. Dar viitorul executiv şi următorul parlament sunt moral obligate să promoveze consensul naţional, în chestiuni vitale, precum consolidarea Armatei României.
Altfel, nici depunerile oficiale de coroane, ca la Tâncăbeşti, nici inteligentele evocări ale Zilei Memoriei, ca la Universitatea Dimitrie Cantemir, niciun orator de talia generalului Constantin Degeratu – un conaţional care a mărit prestigiul instituţiei universitare tocmai menţionate, prin numeroşii invitaţi străini, persoane academice, ex-militari, analişti străini – nu vor întoarce mortul de la groapă. Mortul fiind diagnosticat cu sindromul drobului de sare, în Ţara lui Mălai Mare. Cel mai tare din parcare.

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult