În această speţă care a inflamat spaţiul public şi pe cel al politicii româneşti dâmboviţene putem, deocamdată, emite doar ipoteze. Dar, mai întâi, este necesar să lămurim unele aspecte ale „bucătăriei intelligence-ului”, pe înţelesul tuturor.

Informaţiile şi contrainformaţiile nu sunt două domenii separate. Deşi asemănătoare ele sunt diferite. Şi unul şi celălalt se folosesc de activitatea informativă clandestină, conspirată. Şi unul şi celălalt recrutează surse de informaţii, folosesc aceleaşi metode şi mijloace de culegere a informaţiilor. Cele două domenii dau impresia a fi identice, dar  se disting prin obiectivele urmărite.

În scopul extragerii de date şi informaţii există unele mijloace care trebuie exploatate potrivit unor reguli şi criterii de utilizare, specifice activităţii informative. Aceste mijloace sunt sursele de informaţii şi prin acestea se realizează activitatea informativă. Printre principalele tipuri de surse de informaţii distingem sursele deschise de informaţii, sursele oficiale de informaţii, sursele umane secrete de informaţii, sursele tehnice secrete de informaţii, procesarea (deschiderea) corespondenţei, schimbul de informaţii şi reţeaua de informaţii.

Se ştie că dispozitivele informative ofensive ale adversarului vor avea drept misiune principală alimentarea cu informaţii a acestuia în scopul asigurării cunoaşterii intenţiilor statului ţintă, iar, în replică, dispozitivul informativ-defensiv al statului ţintă îşi va îndrepta atenţia totală împotriva desfăşurării acţiunilor informative ale adversarului spre a-l împiedica să obţină succesul. Între cele două dispozitive informative se declanşează războiul din umbră sau războiul inteligenţelor.

În domeniul informaţiilor militare, baza activităţii de intelligence este formată din ofiţerii de informaţii şi contrainformaţii, ataşaţii militari, precum şi de ajutoarele acestora, furnizorii de informaţii sau agenţii de informaţii.

Activitatea ofiţerilor acoperiţi, a ataşaţilor militari şi a furnizorilor lor de informaţii, care laolaltă constituie ceea ce denumim dispozitivul operativ (ofensiv sau defensiv), se înteţeşte, devine extrem de dinamică pe timpul când situaţia internaţională se acutizează, când geopolitica lumii suferă modificări urmare acţiunii unor centre de putere politico-militare cu vocaţie globalistă şi care pot provoca declanşarea unei agresiuni când socotesc acestea că ar fi în interesul puterii lor excesive.

Vrem sau nu vrem, serviciile de informaţii civile şi militare, mai ales, trebuie să se constituie în ochii şi urechile democraţiei, în prima centură de apărare şi siguranţă a ţării şi aliaţilor noştri din NATO şi UE.

Sursele de informaţii umane (HUMINT – Human intelligence) rămân, în continuare, cele mai sigure şi calificate furnizoare de informaţii. Acestea, în raport de modul de organizare şi dispunere alcătuiesc reţeaua de protecţie informativă, sau mai pe scurt, agentura. Aceasta reprezintă un mijloc secret, conspirat şi calificat de culegere de date şi informaţii.

În raport de necesarul de informaţii se calculează reţeaua informativă, în măsură să furnizeze date şi informaţii pe toate cele trei nivele operative: tactic, operativ şi strategic. Suma acestor informaţii va fi verificată, corectată, analizată în ordinea priorităţii, apoi sintetizată şi difuzată decidenţilor politico-militari.

Mărimea efectivelor care încadrează reţeaua informativă de protecţie va fi proiectată în raport de misiunile încredinţate, de interesele politico – militare  ale autorităţii în subordinea căreia activează serviciul de informaţii, de trebuinţa de informaţii, de mărimea ameninţării statului potenţial agresor etc.

În linii mari, toate reţelele de informaţii se constituie în mod asemănător. Deci şi în structurile informative româneşti mărimea lor va fi dată de puterea economică a statului, dar mai ales de politica sa militară, de ameninţările interne şi externe cu care se confruntă România la un moment dat.

Furnizorii de informaţii, în cazul spionajului, operează în afara ţării şi sunt în întregime acoperiţi, adică au o nouă identitate construită astfel încât să reziste oricărei verificări făcute de contraspionajului statului ţintă. Ei sunt înconjuraţi permanent de anumite pericole şi riscuri extraordinare. Furnizorul de informaţii al contraspionajului operează la el acasă, dispune de mijloace legale pentru a ţine sub observaţie un vector agresiv, pentru a-i descoperi obiectivele şi mai ales complicii.

Dar cine este, el, în realitate agentul şi cine se ascunde cu adevărat în umbra lui? El este un om obişnuit şi nu un James Bond, este un om cu abilităţi de culegere de informaţii excepţionale, un caracter deosebit de puternic şi care îşi duce viaţa într-un mare anonimat spre a nu atrage atenţia asupra preocupărilor sale operative.

În cazul gazetarului Turcescu Robert s-a iscat un scandal de proporţii în breasla ziariştilor. Toţi  jurnaliştii din presa scrisă şi vorbită consideră gestul acestuia ba o afacere de spionaj, ba o o altă faţetă a războiului putere-opoziţie şi, ceea ce este „nostim de grotesc”, folosesc, din plin, la adresa calităţii de agent al acestuia, tot felul de invective şi calificative care denotă un fel de naivitate profesională absolută, alimentată cu scenarii ce depăşesc orice închipuire. Toate acestea sunt mai degrabă  „bizarerii galactice” scrise şi vorbite decât obiectivitate şi onestitate de condeier adevărat. Confesiunea ridicolă, spovedania copilărească şi automutilarea morală făcute de către împricinat în faţa aceluiaşi Dumnezeu care i-ar fi fost martor şi când ar fi acceptat o colaborare cu un serviciu de intelligence, a generat râsul-plânsul unei întregi naţiuni şi a devoalat marea criză prin care trec Politicul şi serviciile de informaţii româneşti, servicii care părăsindu-şi echidistanţa politică s-au lăsat seduse şi conduse de oameni politici lipsiţi de scrupule, un fel de canalii fanteziste care au plasat,  într-o imensă dificultate, credibilitatea politicii româneşti de intelligence. Pe mine nu mă îngrijorează ce zic clevetitorii naţiei şi nici ce simte poporul ignorant, ci mă îngrijorează ce se întâmplă dincolo de capitonajul uşilor serviciilor de intelligence aliate, unde liderii lor vor mustăci, a greaţă, la citirea buletinelor informative privind România.

Este drept că toate serviciile de informaţii au în vedere faptul că sursele umane secrete sunt supuse unor riscuri majore (desconspirări, defectări,  jocul dublu). În toate situaţiile, agenţii sub acoperire trebuie sa aibă pregătirea profesională desăvârşită, un nivel ridicat de cunoştinte generale şi specifice precum şi abilităţi personale, corespunzătoare acoperirii pe care şi-o asumă. Acoperirea pentru un agent reprezintă haina bună în caz de vreme rea, iar „croitorii” care o confecţionează trebuie să fie desăvârşiţi în arta informaţiilor şi să pregătească, din vreme, o variantă de retragere rezonabilă a agentului lor, fie din obiectiv, fie din muncă.

Acoperirile conferite de presă au fost şi rămân folosite cu succes în continuare, din simplu motiv că ziariştii sunt, prin excelenţă, „oameni de informaţii publice”, cu expertiză, experienţă si abilităţi în obţinerea, procesarea şi analiza informaţiilor, asemănătoare cu cele ale ofiţerilor din serviciile secrete.

Un serviciu de informaţii adevărat, care nu dispune de surse umane în redacţiile ziarelor sau televiziunilor sau oricăror agenţii de presă, unde să identifice ameninţări la adresa siguranţei naţionale, nu poate fi performant pentru ţara lui. Pentru că în situaţii de criză o ştire promovată prin media poate produce un uragan la adresa unui stat. „Un ziar bun face cât o divizie” spunea Napoleon. Şi cei ce pot provoca o criză de proporţii, prin presă, sunt agenţii de influenţă plasaţi acolo unde trebuie de către serviciile de informaţii adverse.

Urmare calităţii lor oficiale, presarii pătrund în obiective, medii şi instituţii dintre cele mai diverse în care identifică informaţii necesare serviciului care l-a recrutat. Sunt instruiţi în tehnica interviului, a „exploatării în orb” (discuţii aparent banale cu interlocutori naivi de unde se culeg informaţiile de care ofiţerul acoperit are nevoie). Pot deţine, sub protecţia legii, informaţii şi surse „sensibile de informaţii„ în scopul documentarii  gazetăreşti, dispun de ştiinţa transmiterii lor pe canalele specifice de legătură cu redacţiile, ori agenţiile de presă de care aparţin. Acestea sunt criteriile pentru care sunt recomandaţi lucrătorii din mass-media spre a lucra în domeniul culegerii de informaţii. Colaborarea ziariştilor francezi cu serviciile lor de informaţii reprezintă o mare onoare pentru că aduc reale servicii Franţei, sau cei germani, care consideră munca de intelligence un fel „Herrendienst”, adică muncă pentru domni, pentru nobili.

Serviciile secrete româneşti au fost nevoite, funcţie de intenţiile adversarului cu care s-au confruntat, să adopte tactici şi strategii informative în care au întrebuinţat mijloace şi metode specifice. Prin urmare, utilitatea surselor umane rămâne mijlocul cel mai sigur de culegere de infirmaţii.

Când un Agent aduce mari servicii ţării sale, serviciul de intelligence este lăudat, iar când se întâmplă defecţiuni de genul celor din spaţiul nostru public, vinovat este doar agentul şi nicio instituţie de informaţii nu-şi va recunoaşte „greşeala”.  Este o cutumă istorică peste care nu trece niciun serviciu de informaţii. Mai trebuie spus că în practica serviciilor de informaţii, ca şi în politică, nu există morală, iar acoperirea nu poate fi oprită de nicio lege, făcând parte din arta şi puterea informaţiei a oricărui serviciu cu pretenţii.

Dacă domnul Turcescu a lucrat pentru un serviciul militar de informaţii românesc ar trebui să fie mândru din cale afară.

În cazul său , ipotetic vorbind, putem improviza diverse variante de lucru. Una ar fi aceea că cineva, oficial de rang înalt, care a părăsit serviciul de informaţii militare, la ordin, a sustras documente operative incriminatoare la adresa „autodesconspiratului”, cu care, mai apoi,  l-a şantajat, provocându-i declicul spovedaniei lacrimogene. Fireşte, că un asemenea ins merită condamnat şi dispreţuit până va închide ochii, pentru că lovind, prin trădare, într-un serviciu secret al neamului, loveşti în inima ţării tale.  Prin acest gest al trădării, insul crede că aduce măreţe servicii stăpânilor lui indiferent cine sunt aceştia: politicieni sau alte servicii de informaţii concurente.

O altă variantă ar fi acea că o cârtiţă din sânul serviciului, care l-a avut în legătura pe cel crizat în conştiinţa sa de cetăţean, să furnizeze informaţii legate de munca sa operativă. Un act iresponsabil foarte grav. Acesta nu poate fi decât un trepăduş în uniformă, cu acces la unele date şi informaţii secrete, care să se pună în slujba unui lider politic de anvergură, angajat în cursa acerbă pentru câştigarea unui fotoliu de preşedinte, dislocând, în acest mod, un ziarist al opoziţiei incomod, contondent, foarte bun şi foarte percutant.

O altă posibilitate ar fi aceea ca domnul Turcescu să fi a cedat urmare unui şantaj ordinar de altă natură, fireşte tot în scop de extragere din scaunul postului Tv. pe care-l deservea cu atâta acribie profesională.

Dacă, prin absurd, serviciile de informaţii ale armatei l-ar fi recrutat pe Robert Turcescu nu a făcut un lucru rău. Eu însumi l-aş fi recrutat pentru interesul ţării mele. Dacă acesta s-a deconspirat este exclusiv treaba lui şi armata nu trebuie implicată în niciun fel, instituţia militară nu trebuie murdărită cu balele mizerabililor neamului.

Din păcate, tot dinspre această instituţie, pe care am deservit-o cu onestitate şi reală mândrie atâţia ani, doi generali, nelăudate fie-le numele, şi-au permis să scoată documente din arhiva operativă şi să le pună în spaţiul public spre a discredita un lider politic. Ruşinea postumă în care au căzut i-a transformat în nişte omuleţi neînsemnaţi, fără coloană vertebrală şi cu integritatea conştiinţei grav alterată. Aceştia se numesc trepăduşi cu grade de general, un fel de scursuri ale armatei, avizi de putere şi publicitate ieftină. Sunt convins că tot un trepăduş, de această dată, activ, ar fi putut fi implicat în această ispravă dezonorantă şi pe care contrasponajul ofensiv intern ar trebui să-l devoaleze cât mai rapid.

Toate variantele duc la o concluzie tristă pentru siguranţa naţională: aliaţii NATO şi ai UE au mari îndoieli asupra capacităţii noastre de intelligence, iar clasa politică bezmetică trimite România, din dorinţa de a câştiga putere cu orice preţ, pe marginea prăpastiei.

Putem ghici acest deznodământ urmărind râsul mefistofelic al unui „El lider maximo”, atunci când vine vorba despre acest ziarist „autoconspirat”, ziarist care constituie piatră de moară şi în politica şi în familia dumisale.

Prin această nefericită deconspirare nu s-a făcut niciun joc operativ la scară naţională, ci a însemnat o prostie uriaşă al cărei autor perfid şi laş se numeşte Politica Dâmboviţeană, care politică după ce a sărăcit ţara şi i-a diminuat capacitatea de apărare vrea să distrugă ultima redută a cunoaşterii prin intelligence – serviciul de informaţii al apărării.

Dacă un prim ministru si-a plimbat bocancii de neam prost prin Templul Statului Major General, căutându-şi un birou de lucru faraonic, jignind memoria şi identitatea unei instituţii istorice  atât de dragi poporului nostru, la ce să ne aşteptăm de la autorii şi coautorii care au provocat cazul analizat.

Iar cel ce a deschis Cutia Pandorei şi nu mai poate opri relele care au cuprins, ca o pecingine, o Românie jalnică, este preşedintele în exerciţiu, care se joacă cu ţara, în spaţiul public, cum se juca pe vremuri cu cavilele de la timona navei sale.

Şi să ne mai mirăm că ungurii zburdă cu autonomia în dispreţul Constituţiei noastre iar corupţia în ţară s-a generalizat la vârful statului. Aşa lideri aşa ţară!

Serviciile de informaţii româneşti au fost defrişate şi dislocate spre a deservi centrele de putere divergente ale politicii şi folosite lor în bătălia politică. Foarte grav!

Serviciile militare de informaţii nu trebuie atinse pentru că va fi bai. Ele au o istorie de aproape un secol şi jumătate, sunt profesioniste şi credibile şi sunt cu mult deasupra celor naţionale, care au rămas nereformate şi cantonate în mentalităţile fostei securităţi.

Soluţia ieşirii din această criză de proporţii a intelligence-ului românesc este legată de comanda serviciilor de informaţii, aşa-zis civile, care trebuie să fie militară şi nu politică, urgentarea creării unui cadru juridic funcţional, creat după model occidental, iar comunitatea informativă să fie pusă sub ascultarea unui singur stăpân (în cazul nostru Preşedintelui Republicii indiferent cine va fi acesta) şi controlul democratic să se execute de către parlamentari profesionişti ai muncii de informaţii, şefii comisiilor de control parlamentar, fiind aleşi din rândul opoziţiei.

Sugerez liderilor din structurile de intelligence ai patriei să procedeze aşa cum  fac omologii lor din alte state civilizate. Atunci când politicul o ia razna, să se ofere, pe sub uşă, presei, informaţii compromiţătoare despre politicienii care au minţile în stare de turgescenţă şi devin aşa de activi sexual cu propriul neam.

Cât îl priveşte pe cetăţeanul Turcescu, îi recomand, cu smerenie, să-l ia pe Dumnezeu în braţe,  chiar dacă l-a descoperit aşa de târziu, să-şi mute domiciliul în Munţii Neamţului, poate la Mănăstirea Secu, şi în fiecare dimineaţă să bea sfânta aghiazmă alături de duhovnicul său, căci din aceste libaţiuni cu apă sfântă va trage toate învăţămintele necesare îndreptării sale spre bucuria neamului din care a „irupt”.

Amin!

 

Nota Redacţiei – Generalul (r.) Stan Petrescu este un expert în activităţile de contraspionaj militar, aflându-se la comanda Contraspionajului Militar în urmă cu câţiva ani. Mai multe date despre autor

Cine este prof. univ. dr. general de brigadă (r) Stan Petrescu