Că regimul politic, consacrat prin actuala Constituţie, este semiprezidenţial-parlamentarizat, ceea ce înseamnă că atribuţiile ce îi incumbă preşedintelui, într-un regim semiprezidenţial tipic, sunt uşor atenuate şi transferate către parlament în calitatea lui de organ suprem reprezentativ al comunităţii româneşti, comunitate dislocată între graniţele statului cu numele România.
Că termenul „constituţie“ derivă din latinescul „constitutio“, care înseamnă „aşezare cu temei“, aşezare pe care se sprijină osatura statului. Această expresie, „constitutio“, s-a folosit încă din vremea Romei imperiale, legile date de împărat numindu-se „constituţii imperiale“. Că supremaţia Constituţiei se fundamentează pe conţinutul şi forma legii fundamentale şi că poziţia dominantă a Constituţiei reprezintă izvorul tuturor reglementărilor în plan economic, social, politic şi juridic. Că atributele statului sunt realizate de cele trei puteri ale sale: puterea legislativă (înfăptuită de către parlament), puterea executivă (exercitată de preşedinte şi guvern), puterea judecătorească (realizată de către instanţele judecătoreşti: judecătorii, tribunale, Curţi de apel, Curtea Supremă de Justiţie). Că pe lanţul de comandă politic al statului, preşedintele ne re- prezintă statul, are în gestiune strategia de apărare naţională, iar prim-ministrul, în primul rând, are rolul de a pune în executare legile cu care să administreze averea materială şi spirituală a acestei naţii. De aceea, se obişnuieşte să se mai zică guvernului putere executivă. Este funcţia cea mai grea.
Că „administraţie“ reprezintă un cuvânt care derivă din limba latină, respectiv prepoziţia „ad“, care înseamnă la, către, şi „minister“, care înseamnă supus, servitor. Că dacă administrează o ţară, prim-ministrul trebuie să se pună în serviciul naţiei lui cu toată hotărârea şi dăruirea, cu toată autoritatea morală conferită de nivelul său educaţional şi cu întreaga influenţă a funcţiei conferite de legea fundamentală. Că numirea lui efectivă este sancţionată, potrivit Constituţiei, de semnătura preşedintelui printr-un decret, după ce mai înainte este validat de Parlamentul Suveran.
Că administraţia publică este o dimensiune a executivului, având drept preocupare guvernarea (luarea deciziilor esenţiale pentru ţară) şi administrarea, adică rezolvarea nevoilor curente ale comunităţii. Că cel care n-a executat ordine nu va şti niciodată să dea ordine. Că în afară de fanfaronadă juvenilă nestăpânită şi histrionism nu ne-au arătat mai nimic unii dintre politicienii care s-au trezit prim-miniştri. Că pe malul Dâmboviţei politice nu este civilizat să ocărâm şi să dispreţuim oamenii politici şi instituţiile statului cum om vrea, din cauza decenţei politice obligatorii. Că nu se cade din partea unor elite cu carte multă, ajunse în politică pentru că au vrut, să „gurgureze“ pe guriţa spartă a politicii diverse enormităţi. Că dacă nu ai măsură, tact şi echilibru în comunicare cu cei pe care ţi-ai propus să-i serveşti, nu ai ce căuta în viaţa lor.
Că dacă nu ai seriozitate, caracter şi onoare, degeaba ai inteligenţă, întrucât momentele scandaloase generate de „inteligenţa politică“ rămân, pentru istorie, simple evenimente, iar pentru cei conduşi, stări de spirit care vă dispreţuiesc. Că într-o democraţie, orice om liber trebuie să aibă dreptul de a nu fi egal cu altul, că trebuie să fie liber a se bucura de faptul că nu este egal cu altcineva, dacă el vrea asta, şi că, în anumite împrejurări, să nu fie egal cu altcineva dacă el doreşte asta şi că, în anumite situaţii, să nu fie egal nici măcar cu sine însuşi.
Că într-o democraţie, libertatea şi egalitarismul nu sunt uşor de organizat. Că nu-i târziu, nici acum, dragii noştri aleşi, să proiectaţi o CONSTITUŢIE care să îmbrace realitatea politică românească prezentă şi s-o armonizaţi cu ce se poartă, acum, prin Europa Unită.
