Ce mai face Apărarea?

Apărarea mai face de trimite corespondenţă electronică, din când în când. Pe vremurile de dulce amintire, când interoperabilitatea Armatei României cu Aliaţii era la ordinea zilei, să fii locotenent şi să lucrezi în Ministerul Apărării era, practic, o imposibilitate.

În zilele astea, însă, se poate. Un locotenent se află, de câtăva vreme, în corespondenţă cu mine şi semnează cu gradul şi numele propriu, iar, apoi, sub acestea, continuă semnătura cu: „Ministerul Apărării Naţionale / Direcţia pentru Relaţia cu Parlamentul şi Asistenţă Juridică”, adică, în limbaj NATO, funcţia lui este ministerul şi această funcţie aparţine direcţiei respective.

Stupid, nu-i aşa? Sau, poate sunt eu prea cârcotaş şi nu accept dictonul românesc de conduită publică „lasă că merge şi aşa”?

Sau, dacă vrem să fim amabili, el este numai un locotenent în formare şi, un oarecare şef l-a pus să scrie un e-mail, fără să verifice dacă omul chiar ştie să formalizeze o semnătură pe un document care, chiar dacă este electronic, este tot unul oficial.

El, şeful, probabil este unul din ăia de „modă veche”, care recunoaşte un calculator după ecranul monitorului şi nu a învăţat nici măcar la ce folosesc tastele „Enter” şi „Escape”. Ca urmare, dacă tot are un locotenent în subordine, îl pune să facă pe dactilografa şi nu îl verifică, pentru că nu ştie şi nu poate.

Ţin minte că, prin 1997, am format o structură nouă la Statul  Major General şi, pentru că ne ocupam de cooperarea militară internaţională, mi-am zis să o fac interoperabilă cu Occidentul acela de unde ne veneau partenerii în NATO şi viitorii aliaţi. Ca urmare, nu am pus în schemă nici un post de dactilograf şi am cerut tuturor colaboratorilor mei să îşi redacteze singuri documentele, la calculator, indiferent de grad şi funcţie. Ce credeţi că a fost primul lucru pe care l-a făcut cel care mi-a luat locul? A desfiinţat câteva posturi de specialist şi a reînfiinţat dactolografia în secţie! Nu de alta, dar era şi el „de modă veche” şi prefera să îi scrie altcineva corespondenţa.

Deci, la 17 ani de la începerea procesului de interoperabilizare şi la şapte ani de când suntem membrii ai Alianţei Nord-Atlantice, în ministerul de resort mai sunt încă cel puţin doi funcţionari, dintre care unul sigur în uniformă, care nu ştiu să semneze o corespondenţă în format regulamentar.

După o asemenea introducere, aproape că nici nu mai am spaţiu redacţional să vă spun şi care era obiectul corespondenţei.

S-a întâmplat că, pe la mijlocul lunii iulie, am trimis direcţiei din care face parte domnul locotenent care are funcţia oficială de „Ministerul Apărării Naţionale” câteva observaţii la proiectul de lege a apărării naţionale pe care îl postase pe „site” direcţia respectivă, în vederea unei dezbateri publice de doar câteva zile, în loc de 30 de zile, aşa cum cerea legea.

O lună şi trei zile mai târziu, am primit un răspuns la observaţiile mele, nedatat, nesemnat şi fotografiat în condiţii execrabile, ataşat la mesajul domnului locotenent. Eu nu am răspuns şi nici nu am făcut public demersul ridicol al funcţionăraşilor din minister, pentru că am demnitate suficientă şi neclintită, în pofida faptului că  actualii comandanţi politici şi şefi militari de la cârma destinelor Armatei României încearcă cu disperare să mă umilească, la un loc cu toţi ceilalţi ca mine, adică foşti ofiţeri de rezervă, acutalmente paria societăţii.

Iar această demnitate îmi spune că o corespondenţă neglijentă şi cu greşeli, care are un răspuns în doi peri, dat de Ministerul Apărării Naţionale la  analiza mea a proiectului de lege, analiză serioasă, profesională şi neîngrădită de necesitatea de a peria un şef dobitoc, este ca şi cum te-ai trezi că cineva îţi intră în casă în şlapi şi chiloţi de baie, când tu l-ai invitat la o reuniune cu haină şi cravată. Adică, este sub demnitatea ta să îl cerţi pentru aşa obrăznicie. Îl dai afară, pur şi simplu,  şi nu mai vrei să auzi  niciodată de respectivul.

Aşa am făcut şi eu, până astăzi, când am primit un nou mesaj de la acelaşi locotenent scăpat de sub supraveghere instituţională. Omul mi se adresează cu „domnule”, pe când eu m-am semnat cu „dr.”, ca şi când titlul meu de doctor, deşi este de-adevăratelea, nu contează la un asemenea nivel (ministerul, deh!).

După care, continuă cu pluralul imperial „noi” şi zice: „Vă mulţumim pentru observaţiile şi sugestiile dumneavoastră. Acestea au fost transmise iniţiatorului, Departamentul pentru politica de apărare şi planificare. Răspunsul la observaţiile dumneavoastră vă va fi transmis cu celeritate imediat ce vom primi răspunsul structurii iniţiatoare.” Adică, el îmi confirmă la data de 29 august că a primit mesajul meu din 15 iulie, acelaşi an.

Vă daţi seama ce ocupaţi sunt domnii de la minister! Au ajuns să zăpăcească locotenentul lor atât de tare, încât omul o fi uitat că răspunsul l-am primit, cu „celeritate” de 34 de zile, trimis de el însuşi, cu zece zile mai înainte.

Sau, dacă este să fim în continuare amabili, ne putem imagina că, din „dosarul” iscat de observaţiile mele, lipsea tocmai mesajul de confirmare a primirii respectivului memoriu. Aşa că locotenentul, conştiincios, s-a gândit că, ce mare lucru, îl trimit acum idiotului, că merge şi aşa.

Această ipoteză este dată de faptul că, până astăzi, direcţia respectivă a refuzat să îmi confirme primirea documentului, cu şase săptămâni mai înainte. Numai că eu, la data aceea de iulie, după ce am văzut că nu primesc o confirmare de primire a memorandumului trimis prin poşta electronică, m-am adresat compartimentului de relaţii cu publicul de la Ministerul Apărării Naţionale, care a avut amabilitatea să îmi confirme că direcţia domnului locotenent a primit acel document.

Iar direcţia, prin acelaşi locotenent, s-a gândit acum, după ce am primit şi răspunsul,  să îmi încarce mesageria electronică cu o obrăznicie intolearbilă.

Adică, una este să vii în şlapi şi în chiloţi de baie la o reuniune unde gazda şi toţi ceilalţi poartă haină şi cravată şi alta este să vii în curul gol la altă dată şi altă oră şi să deranjezi omul de la masă. Pentru că, atunci, nu te mai dă afară şi nu vrea să te mai vadă, ci ţi se întâmplă ceva mult mai neplăcut, pentru că există o limită a toleranţei în toate.

Bineînţeles, reproşul meu nu este adresat locotenentului şi de aceea, nici nu îi pomenesc numele aici, ci şefilor lui şi, mai ales, celor din vârful ierarhiei ministerului, care permit ca numele acestui minister să fie folosit pe post de funcţie şi care încurajază obrăznicii la adresa unui ofiţer de rezervă care, atunci când era activ, a făcut posibilă prezenţa acestora în funcţiile lor, ca membrii NATO.

Cât despre „răspunsul primit cu celeritate”, nu voi comenta conţinutul lui, pentru că nu sunt decât în posesia unei poze strâmbe a unui text inept, fără antet şi fără semnătură. Adică, ce să comentezi la o frunză în vânt, pe care, probabil, cineva deja a folosit-o înainte de a o fotografia pentru posteritate.