Acasa Opinii Coaliţia orientală (I) – un text despre identitate

Coaliţia orientală (I) – un text despre identitate

scris de Roland Catalin Pena
3 afisari

Descopeream, nu mai ştiu cum, spre sfârşitul lui 2003, o mică carte, o cărţulie, aproape o broşură, pe care o aveam, nu ştiu de unde, de mai mult timp şi pe care nu o citisem; cred că mai ales din pricina titlului care suna, să mă ierte autorul, Alexandru Horia, oarecum ezotico-neserios-pretenţios: PREVESTIREA, o abordare hermeneutică a spaţiului spiritual răsăritean – ortodox şi islamic.

Paul GhiţiuIarăşi nu-mi mai amintesc cum s-a făcut că într-o zi am început să o citesc; ceea ce-mi amintesc este că m-a prins, aproape m-a fermecat.

Cum pe vremea aceea colaboram, din afara redacţiei, cu ziarul Ziua pentru a-i face pagina săptămânală de religie, mi s-a părut un text interesant şi incitant, suficent de sprinţar şi, în acelaşi timp, fără preţiozităţi, profund, pentru a-l publica în serial. L-am căutat pe Alexandru Horia, l-am cunoscut şi am obţinut permisiunea de a-l include în acea pagină săptămânală. Cum îl recitesc cu plăcere de câte ori frunzăresc colecţia din cei aproape doi ani fac acum un lucru la care m-am gândit mai demult: îl voi prezenta pe acest blog, supunându-l, mai mult decât în 2004, comentariilor dumneavoastră. Şi o voi face cu tot cu şapoul din pagina de sâmbătă 17 ianuarie 2004 a ziarului, pe atunci încă onorabil şi chiar cu o ţinută aparte, care se voia Ziua (şi din care onorabilitatea şi profesionalismul au rămas, după purificare, la ceea ce este azi eroica şi singulara poveste ziaristică, Ziua Veche).

Eseul pe care îl vom prezenta în serial sub acest nume a fost scris în 1995, tipărit într-o modalitate absolut originală şi oferit dezbaterii publice. Textul a trezit, din partea celor care l-au citit, reacţii diferite: într-o emisiune specială la TVR 1, Alina Mungiu l-a considerat o “absurditate”, ambasadorul Egiptului, invitat în respectiva emisiune, a fost de partea eseului. La numai câteva luni de la apariţie, eseul a fost solicitat de o editură din Turcia care l-a publicat într-o formulă completată cu opinii turceşti şi un consistent dicţionar de termeni religioşi creştini, termeni politici, referinţe culturale, istorice şi despre personajele citate în textul original. Propunem citirii şi dezbaterii acest text în primul rând pentru analiza şi desluşirile sale privind geospiritualitatea unei întinse regiuni, şi indirect privind identitatea noastră, dar şi pentru actualitatea provocării sale.

Între bizantini şi arabi există o atracţie reciprocă, un soi de miraj înflăcărat.

Louis Massignon

Cînd vorbim despre tradiţia ortodoxă o raportăm mai întotdeauna la creştinismul apusean. Aţintim privirea teologică spre Occident, spre fratele nostru “de dincolo” de care suntem legaţi prin religie, ignorând prezenţa rudei “de dincoace”, adică Orientul islamic din imediata apropiere. Există o relaţia de rudenie cu popoarele semilunei chiar dacă acest lucru trece neobservat. Lumea musulmană de lângă noi are o străveche tradiţie răsăriteană a cărei afinitate cu ortodoxia trebuie relevată în ciuda numeroaselor conflicte istorice. Între Ortodoxie şi Islam e o conivenţă secretă, astăzi aproape uitată, care s-a bazat pe un “habitus” comun. Mahomedanii sunt uniţi cu creştinii din Răsărit prin aşa numita formulă orientală, diferită de stilul Europei apusene.

În general, privim lumea musulmană din jurul nostru cu un soi de aprehensiune amestecată cu ironie. Plasăm Orientul apropiat sub specia pitorescului. De acolo ne-au venit şalvarii, turbanele, caftanele, morala decadentă a Fanarului. Privim Islamul din perspectivă fanariotă sau, redeşteptând imagini mai vechi, prin prisma războaielor otomane care au însângerat o epocă din istoria noastră. Ambele puncte de vedere, care vizează lumea mahomedană în ansamblul ei, ignoră un lucru important şi anume acel “substratum” al Orientului. Fără îndoială că Răsăritul islamic are şi un aer pitoresc dar a sublinia numai acest aspect de suprafaţă este ca şi cum ai privi doar bazarele Istanbulului ignorând cupola Sfintei Sofii şi minaretele moscheilor musulmane. Dincolo de aspectul uneori pestriţ al Orientului, e cazul să-i cercetăm fundamentele, să-i dezvăluim spiritul sofianic pe care se bazează colaborarea neptunică a neamurilor răsăritene, fie ele supuse Coranului sau învăţăturilor lui Hristos. Dacă interesele istoriei i-au dezbinat deseori pe mahomedani şi ortodocşi, formula sofianică i-a apropiat, dar întotdeauna a fost o apropiere “clandestină”, greu sesizabilă. Islamicii şi bizantinii au cultivat o “prietenie secretă”, simţindu-se legaţi printr-o afinitate, am spune, ezoterică, în ciuda deosebirilor religioase. De pildă, în anumite împrejurări, suveranii arabi şi bizantini îşi ofereau unii altora daruri. Califul şi basileul îşi scriau epistole ceremonioase. Şi mai trebuie subliniat un amănunt semnificativ: Bizanţul acorda întotdeauna arabilor un soi de întâietate asupra occidentalilor. De exemplu, la masa imperială, protocolul bizantin îi aşeza pe “prietenii” sarazini pe locuri mai măgulitoare decât pe “prietenii” franci. Totodată, ambasadorii din Orient aveau prioritate asupra celor din Occident. Şi exemplele de acest tip pot continua. În timp ce luptele de suprafaţă dintre creştini şi arabi se intensificau, în lumea subterană a diplomaţiei Bizanţul şi Islamul colaborau empatic. Oare pe ce se baza această empatie? Rămâne să cercetăm cu atenţie şi să demonstrăm că putem vorbi de o “ coaliţie orientală” deosebit de subtilă în această zonă a lumii. (Va urma)

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult