Acasa Opinii De la două Românii la una sau mai multe

De la două Românii la una sau mai multe

scris de Doru Dragomir
15 afisari

Unirea României cu Republica Moldova s-ar putea face chiar şi mâine. Cu o singură condiţie însă, ca cetăţenii celor două Românii să îşi dorească acest lucru.

Hari Bucur MarcuDesigur, sunt mulţi cei care zic astăzi că ei, bieţii cetăţeni, şi-ar dori unirea, dar nu îi lasă „oculta mondială” sau „marile puteri” potrivnice existenţei unui stat românesc mai mare, sau sunt împiedecaţi de conaţionalii lor de altă etnie, care servesc interesele naţiunilor-mamă.

Numai că aceasta este o cu totul altă discuţie.

Deocamdată, trebuie să rămânem la constatarea că unirea este o afacere între cetăţean şi stat, în care cetăţenii decid unirea, iar, în urma acestei decizii, statul se întregeşte. Nu există nici o altă cale paşnică de întregire, restul alternativelor fiind de tipul cucerirea ori anexarea de teritorii.

Statul şi cetăţeanul său

Interesant este că statul, reprezentant prin guvernanţi, demnitari şi o parte din funcţionărime, este interesat de cetăţeni doar în momentele cruciale ale existenţei sale, adică fie în momentul formării, fie în cel al disoluţiei sau al lărgirii sale. Cum şi cetăţeanul îşi aduce aminte că are un stat doar în momentele grele ale vieţii sale, când constată că statul nu îl mai apără nici împotriva inamicilor, nici a infractorilor, că nu îi mai asigură bunăstarea materială şi culturală şi, în cele mai rele situaţii, nici măcar existenţa sa fizică.

În rest este numai politică.

Prin politică, cetăţenii îi spun statului ce preferinţe sau pretenţii au privind modul în care acesta le asigură securitatea, bunăstarea şi sănătatea. Tot prin politică, statul le promite cetăţenilor că aşa va face, cum zic ei, şi le stabileşte ce contribuţii şi taxe trebuie să plătească aceştia pentru ca el, statul, să îşi îndeplinească promisiunile.

Ce se alege de acest dialog, altceva decât trecerea în mâinile statului a unei proţiuni semnificative din avuţia pe care poporul o produce în fiecare an, rămâne o problemă de satisfacţie sau insatisfacţie a cetăţeanului, care îi transmite această stare statului prin intermediul alegerilor sau al manifestărilor populare.

Am putea spune, fără să greşim prea mult, că locuitorii celor două state româneşti sunt cetăţeni doar atunci când au în mână soarta statului lor, în rest fiind doar supuşi.

Privită prin prisma acestor observaţii, unirea celor două Românii nu poate fi o problemă politică şi, în consecinţă, nu poate fi rezolvată de politicieni. Ei, politicienii, pot avea, eventual, rolurile de cataliazator al voinţei populare şi de exprimare verbală a acestei voinţe.

Dar, există oare o asemenea voinţă?

Voinţa populară de o Românie mai Mare

Există o justificare emoţională a unirii celor două state româneşti, pe care nu o vom discuta aici, deoarece ea nu are, cu adevărat, consecinţe. Vorbim de acea emoţie provocată de suferinţele celor de un sânge, despărţiţi prin graniţe administrative, de necazul obligaţiei unora de a avea un paşaport pentru a putea merge la casa strămoşilor sau de memoria celor care au pierit pe câmpurile de bătălie, pe când îşi îndeplineau misiunea de menţinere sau redobândire a unităţii naţionale.

Dar această emoţie nu este decât în foarte mică măsură generatoare de voinţă şi nu ţine loc de raţionamentul din care izvorăşte voinţa cea mare de unire a acestor două state.

Iar acel raţionament este menit să răspundă la o singură întrebare: îi va fi mai bine cetăţeanului într-o Românie mai Mare decât îi este acum în două state separate, sau, poate, i-ar fi mai bine în mai multe Românii, ceva mai mici?

Fiind vorba de bunăstarea fiecăruia, exerciţiul raţional al formulării voinţei de unire ar trebui să fie unul sincer, pentru că este în natura omului să îşi dorească binele şi nu răul, cum ar zice Aristotel.

Adevărul este că sunt mai multe categorii de cetăţeni, sau segmente de public, şi fiecare are altă definiţie a binelui sau bunăstării proprii, precum şi altă viziune asupra sursei acestui bine şi acestei bunăstări.

Să aruncăm o privire fugară asupra lor, în ordine alfabetică.

„Asistaţii”

O categorie semnificativă este cea a celor asistaţi de stat, sub o formă sau alta, în asigurarea existenţei materiale şi spirituale. Aceştia vor opta întotdeauna pentru varianta în care această asistenţă este garantată şi chiar sporită. Ca urmare, ei vor dori un stat cât mai bogat, indiferent de mărimea lui geografică sau demografică.

În special, demografia este un subiect de îngrijorare pentru cetăţeanul aparţinând acestei categorii, deoarece fiecare vede doar nişte competitori pentru aceleaşi resurse limitate, în ceilalţi beneficiari ai protecţiei sociale asigurate de stat. Fenomenul este foarte vizibil la pensionarii români şi este exploatat cu cinism de guvernanţii care flutură stindardul „pensiilor nesimţite” în faţa celor care şi-ar dori să îşi vadă propriile pensii mărite, dar se mulţumesc şi numai cu satisfacţia că Guvernul „luptă” împotriva celorlalţi pensionari cu pensii mai mari decât ale lor.

Deci, dacă cetăţeanul „asistat”, cum este el numit oficial de preşedintele României, va raţiona că, prin refacerea României Mari, vor apărea şi alţi competitori pe aceleaşi resurse limitate, atunci acesta va fi împotriva unirii celor două Românii. Însă, pe de altă parte, dacă va fi convins că unirea va aduce mai multe resurse pentru acelaşi număr de beneficiari, atunci el va fi favorabil unirii.

În acelaşi sens, el va milita pentru păstrarea integrităţii teritoriale din prezent, dacă va gândi că fărâmiţarea statului ar duce la diminuarea resurselor pentru asistenţa socială, sau va fi favorabil dezmembrării statului naţional, pe considerentul că statele mai mici rezultate vor fi mai guvernabile şi se vor putea colecta mai multe taxe şi impozite decât până în prezent, care vor alimenta mai generos bugetul social.

Desigur, vorbim aici numai de preferinţele acestei categorii, rezultate din raţionamentul intrinsec problemei unirii. Transpunerea acestor preferinţe în atitudini şi, mai ales în manifestări ale voinţei cetăţenilor care se încadrează în această categorie este o cu totul altceva.

Să ne gândim numai că nu au reuşit ei să prevină tăierile masive în contribuţia României la propria lor existenţă, operate de actualul guvern, în ultimii doi ani. Atunci, cum am putea să ne aşteptăm că atitudinea lor să conteze cu adevărat în voinţa populară de unire a celor două Românii?!

„Bugetarii”

Dacă ne-am fi aflat în 1919, bugetarii ar fi fost categoria de cetăţeni cei mai încântaţi de perspectiva unirii României cu Republica Moldova. Pentru că, pe acea vreme, Moldova se afla sub administraţie străină, care s-a retras şi a lăsat toate locurile de bugetari libere să fie ocupate de români, de la dascăli la jandarmi şi de la secretari de primării la prefecţii de judeţ. Deci, locuri de muncă şi chiar sinecuri cât cuprinde, pentru această categorie de români.

Dar, noi suntem acum la aproape o sută de ani de la acea unire şi la douăzeci de ani de administraţie publică independentă a Republicii Moldova. Acum, nu se întrevăd funcţii noi de bugetari în cazul unirii. Reduceri de posturi, însă, da. În special, prin comasări de ministere, agenţii de stat, inspectorate şi altele asemenea, vor fi mai puţine posturi de bugetari într-un singur stat decât sunt în prezent în două.

Cu toate acestea, destui bugetari sunt serios afectaţi de politica de personal a actualului guvern de la Bucureşti. Mulţi dintre aceştia vor vedea în unire o soluţie de mai bună guvernare, care să le apere interesele şi să le asigure locurile de muncă şi veniturile meritate. Şi mai sunt bugetarii care reacţionează pozitiv şi la stimulul patriotic sau naţional, mai ales dacă fac parte din armată sau educaţie.

Toţi aceştia vor manifesta o voinţă spre unire, mai degrabă decât pentru actualul statut al celor două state româneşti. Numărul lor, precum şi influenţa lor este însă limitată la un procent de sub 10 la sută din totalul cetăţenilor.

„Privaţii”

Cetăţenii din categoria economiei private, fie ei lucrători sau oameni de afaceri, se raportează la stat ca la mediul în care aceştia îşi desfăşoară activitatea economică. Ce fel de stat le este mai prielnic? Evident, un stat care le cere cât mai puţin şi le oferă cât mai mult.

În ambele state româneşti, ei, privaţii, sunt de două sub-categorii.

Sunt cei care plătesc toate taxele, impozitele şi contribuţiile la bugetele de stat şi, dacă trebuie, mai plătesc şi „comisioane”, mită sau alte plăţi la acei funcţionari de stat sau politicieni care nu îşi fac datoria decât stimulaţi în acest sens şi fără de care „privaţii” nu pot să funcţioneze.

Ei vor avea acelaşi comportament şi dacă statul este mai mare şi dacă este mai mic decât până acum. Desigur, ei ar prefera un stat în care să plătească doar dările publice, fără alte gratificaţii ilegale pentru reprezentanţii acelui stat. Dar nu vor face nimic pentru asta, pentru că, dacă ar fi dorit să facă ceva, ar fi făcut-o până acum, în fiecare dintre cele două Românii. Deci, este de aşteptat ca aceştia nici să nu încurajeze, nici să descurajeze unirea.

Cealaltă sub-categorie este formată din cei care preferă să nu mai dea nimic la stat, sau aproape nimic, şi să se bizuie numai pe „contribuţii” ilicite. Această categorie aparţine aşa-zisei economii gri sau subterane, care, cel puţin în România, contează actualmente ca 40 la sută din Produsul Intern Brut, după datele şi declaraţiile oficiale.

La o asemenea proporţie de evaziune de la plata datoriei către stat, putem vorbi deja de statul de tip mafiot.

Statul mafiot

Un stat devine de tip mafiot atunci când angajaţii lui pretind şi încasează taxă de protecţie ca tu să exişti ca cetăţean. Iar această taxă nu ajunge la bugetul de stat, ci în buzunarele colectorilor.

Statul mai este mafiot şi atunci când omul de afaceri are două opţiuni, fie să plătească taxe şi impozite la stat, fie să plătească doar contribuţii la campaniile electorale şi la bunăstarea politicienilor şi familiilor lor, iar el, omul de afaceri, preferă a doua opţiune, ca fiind cea mai ieftină sau mai profitabilă.

Atenţie, însă! În afară de cele două categorii de „privaţi” de mai sus, mai există şi cei care fac afaceri oneroase cu statul şi se îmbogăţesc pe spinarea publicului. Aceştia sunt doar profitori, nu şi oameni de afaceri în adevăratul sens al cuvântului, iar relaţia lor cu statul nu este una specifică celui de tip mafiot, pentru că ei există în toate locurile, în toate regimurile şi în toate timpurile.

De aceea sunt legi anticorupţie sau antimonopol, precum şi organisme abilitate să protejeze statul şi cetăţenii de asemenea profitori. Este drept că statul mafiot, chiar dacă are asemenea legi, nu le aplică şi chiar dacă are asemenea organisme, sunt ele înşile corupte, deoarece fac parte dintre acele legi şi organisme care ar trebui să prevină apariţia statului mafiot , însă, evident, nu numai că nu o previn, dar chiar protejează acel stat.

Deci, dacă este să se unească două state mafiote într-unul singur, dar tot mafiot, atunci oamenii de afaceri vor încuraja şi chiar finanţa o asemenea unire doar dacă taxa de protecţie şi contribuţiile partinice vor fi mai mici după realizarea statului cel mare, decât sunt acum, în fiecare dintre ele. Ceea ce este, practic, imposibil. Pentru că, odată cu mărirea statului, se măreşte şi numărul profitorilor şi colectorilor de taxe şi contribuţii mafiote, şi se mai măresc şi pretenţiile şi apetitul acestora.

Deci, este de aşteptat ca, atâta vreme cât statele sunt de tip mafiot, o bună parte din oamenii de afaceri să descurajeze unirea lor, pe simplul criteriu al profitabilităţii. De altfel, pe acest criteriu, ei ar prefera un stat şi mai mic decât în prezent, care să reducă numărul celor care se înfruptă din „contribuţiile” lor şi, în consecinţă, să fie şi mai ieftin de făcut afaceri într-un asemenea stat.

Fenomenul aşa-zişilor baroni locali, creaţi şi menţinuţi de lumea locală a afacerilor, confirmă această observaţie, pentru că, cu cât este mai redusă aria de influenţă a administraţiei centrale de stat mafiot, cu atât taxa de protecţie şi contribuţia plătite de oamenii de afaceri pentru bunăstarea politicienilor este mai mică, deci mai profitabilă pentru contributori.

Astfel, este de aşteptat ca oamenii de afaceri să sprijine unirea celor două Românii numai în condiţiile în care au garanţia că va rezulta o Românie Mare liberă de mafiotism şi democratică. Ei vor descuraja unirea, dacă ea va duce la constituirea unui stat de tip mafiot, mai mare.  Iar garanţia unui stat corect este dată numai de procesele prin care, înainte de unire, fiecare dintre  statele româneşti să devină, în parte, state democratice, în care să domnească legea.

Acest lucru ar presupune ca, pe fiecare mal al Prutului, opţiunea de a plăti contribuţii partinice să fie mai scumpă sau mai puţin profitabilă pentru plătitor decât cea de a plăti doar taxele şi impozitele legale, iar obligativitatea de a plăti taxe de protecţie la angajaţii statului să dispară cu totul.

Cum ar putea România şi Republica Moldova să ajungă să îndeplinească aceste condiţii este însă o altă poveste.

3 comentarii

BULA 29-08-2011 - 09:23

La ce sa doreasca basarbenii sa se uneasca cu noi, cand vad cat este de mare rahatul din curtea noastra ? Cand in Romania se va trai mult mai bine decat in Basarabia, atunci ne vor ruga in genunchi, dar nu este cazul acum.

Analfabet 29-08-2011 - 10:31

mai exista o solutie. sa fie la fel de rau in ambele state, iar la unire sa nu se schimbe nimic.
mai exista inca una: sa se uneasca si sa nu ne intereseze burtile.

ion 30-08-2011 - 03:27

E deajuns ca basarabeanul sa vina neoficial in RO măcar pe o săptămâna-doua si sa cunoască RO dinauntru ca sa-i treacă pe totdeauna dorul de unire si dorul de frați. Un ochi proaspăt dinafara nu poate sa nu vadă încotro se îndreaptă RO din punct de vedere demografic. Daca copilul meu pe timpul URSS la Chișinău ma întreba, dacă exista vreo țara, vreun oraș unde el n-ar fi nevoit sa vorbească rusește, apoi dacă ar fi in RO la sigura m-ar întreba dacă exista vreo țară, vreun oraș unde sa nu fie amenințat sa fie furat de țigani. Rusii spun ca au câștigat o bătălie cu tătarii pe câmpul de la Kulikovo, dar iată ca bătălia continua in intimitatea patului conjugal si demografic tătarii recâștiga in Rusia bătălia in pat. Țiganii demult i-au bătut pe romani nu pe câmpul de lupta, ci in pat. Si victoria lor devine tot mai vizibila unde nu tiai arunca privirea. Voi deja v-ati unit, noi, basarabenii, suntem de prisos.

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult