Dezamăgiri de jurnalist

 Citeam articolul  colegului de ziar Ion Petrescu, care la rândul lui citise articolul colegului Marius Bâtcă. Îi apreciez pe amândoi, pe domnul Petrescu de mai de mult, îi apreciez stilul întotdeauna elegant, elevat, cariera jurnalistică, îi invidiez calmul şi stilul concis, sursele de informare şi posibilităţile.

Am mai făcut şi schimb de mesaje, opinii pe mail, facebook sau blogurile personale. Păstrăm o relaţie de respect şi colegialitate. Dânsul, îmi permit să îi spun aşa pentru că este un jurnalist adevărat, apreciază, poate, la mine ”tinereţea” jurnalistică şi de aici entuziasmul. 

   Întotdeauna am crezut şi voi crede că dintre noi doi dânsul este cel cerebral, iar eu cel entuziast, idealist, mai repezit, ca majoritatea oltenilor, deci mai supus greşelilor de exprimare şi mai ales de calcul politic. 
       Am sesizat şi puternica legătură cu fraţii moldoveni şi am apreciat patriotismul,  dragostea de neam şi de frate. Îi împărtăşesc sentimentele şi dorinţele faţă de viitorul fraţilor moldoveni. Doresc din suflet ca Moldova să revină acolo unde îi e locul pentru că aşa ar fi normal. Spre deosebire de domnul Petrescu însă, nu am crezut şi nu cred că acest lucru se va întâmplă prea curând şi îmi e teamă că, cu cât va trece mai mult timp, cu atât dorinţa va deveni mai irealizabilă. Între ceea ce doresc eu şi ceea ce se va întâmplă este o distanţă ce se poate măsură în zeci de ani. Dacă se va realiza. Eu nu am nici relaţiile şi nici posibilităţile domnului Petrescu şi ale altora de a intră în contact cu personalităţi marcante ale vieţii publice moldave. Nu am cunoscut personal nici un om politic sau jurnalist de dincolo de Prut, am cunoscut doar o învăţătoare, acum cred că 15 ani, din Chişinău, căreia, la plecarea din Craiova, i-am făcut cadou un volum al regretatului Adrian Păunescu. Lacrimile din ochii acelei persoane mi-au spus mai mult decât puteam afla din toată clasă politică, ce gândesc românii din Moldova. Dar niciodată, în ciudă acestei realităţi, nu am îndrăznit să mă gândesc că această dorinţă se va realiză. De ce ? Pentru că şi la Chişinău, ca şi la Bucureşti, si la Paris, politicienii sunt aceeaşi. Gata oricând să îşi vândă şi sufletul, nu numai ţara, ca să trăiască bine . Ei, nu ţara. Uitaţi-vă la Sarkozy, ce replică de om de stat, preşedinte de ţară, a dat: ”Dacă se ia cineva de Carla , îi sparg faţa!”  Deci, domnule preşedinte amator de suveniruri şi daruri autoacordate, despre Franţa poate spune cine ce vrea, nu e nici o problemă, da de Carla să nu se ia nimeni că iese foc. De ce ar fi românii altfel, de ce ar pune ei interesul ţării înaintea familiei? Nu este Parisul arbitrul eleganţei diplomatice ? Nu vine lumina din Oraşul Luminilor? Şi atunci, cum să fiu dezamăgit de Ghimpu sau Voronin sau Filat sau mai ştiu eu ce preşedinte sau premier care la început doreşte românilor să traiasca bine, apoi începe să trăiască numai el bine? Mă mir sincer cum a putut domnul Petrescu să fie atât de visător. Asta era de obicei partea mea forte. Ba acum ceva timp, i-am citit un articol plin de vise, vizavi de întâlnirea la nivel înalt româno-moldavă şi am fost tentat sa cometez, dar mi-am spus că poate este mai informat şi nu are rost să intervin. Acum însă observ că entuziasmul şi visele au trecut. Şi mă mai mir cum poate face o altă afirmaţie  nepotrivită, aş spune la fel de nepotrivită ca şi relaţia dintre Monica şi Bill, susţinând că domnul Băsescu poate fi învinuit de o politică internă dezastruoasă, dar de una externă laudativă.
    Să am pardon domnule colonel, moartea soldaţilor români pe bandă rulantă în Afganistan, pe care o deplângeţi la începutul articolului este o dovadă a politicii externe ”reuşite” a domnului Băsescu, cel care este gata să trimită întreaga armată la moarte pentru uraniul afgan, numai să îşi poată păstra dânsul locul la Cotroceni. Cunoaşteţi mai bine decât mine dedesupturile legăturii dintre scaun şi prezenţa românilor în teatrele de operaţii. Nu mai contează când şi cine a luat decizia trimiterii românilor în teatru, suplimentarea trupelor, când alte ţări îşi retrăgeau soldaţii, iar ţara era în colaps financiar şi economic îi aparţine. Asta da politică externă.
     Insula Şerpilor este o altă reuşită a politicii externe a Cotrocenilor. Sper să nu mi se spună ceva de moguli. Politica externă a ţării, strategia de apărare, resursele strategice intră în competenţă preşedintelui statului, a  CSAT, condus tot de preşedinte. 
      Izolarea politică şi economică a României pe plan extern este tot o dovadă a politicii înţelepte a co(tro)ceanului .  
    Să mai amintesc fazele Sarkozy sau Berlusconi sau Putin? Despre recuperarea datoriei Germaniei aţi mai auzit ceva ? Pe care filieră se realizează? Nu cumva filiera rusă ? Despre ALRO şi oamenii de afaceri ruşi cu legături sus puse se mai spune ceva ? 
 Îndatorarea pe două generaţii a României este tot o urmare a deciziilor luate de marinel. Deci domnule Petrescu, părerea mea, de aici din Cetatea Banilor fără valoare, este să o lăsăm mai uşor cu succesurile băsesciene. Singurele activităţi externe reuşite de familia Băsescu sunt umplerea conturilor şi activităţile de export ale fratelui, că în ceea ce o priveşte pe Eba, ne-a umplut de respect.
     Stimate coleg, concluzionând, eu nu am văzut nici o diferenţă între politica internă şi cea externă a scumpului conducător. Eu am văzut o singură politică. Cea a interesului personal.