Acum catva vreme, pe terasa unui bistrou din Cartierul Latin, la Paris, uitand unde ma aflu, am intrebat-o pe-o compatrioata ce-si dadea masteratul in Orasul Luminilor: „Tu stii cumva ce-a facut ieri Steaua cu Ceahlaul?” Compatrioata s-a uita la mine ca la felul paispe: „Nu te supara, despre ce vorbesti? Cine-i Steaua, cine-i Ceahlaul?”
Nu imediat, dar dupa o saptamana de stat pe-acolo, am realizat enormitatea, prostia intrebarii mele, caci si mie, nu numai studioasei fete, fenomenul numit fotbalul romanesc mi s-a parut o chestie nu mai importanta decat un muc de tigara cazut in Sena. Tot ceea ce, cu ajutorul neprecupetit al presei noastre de sport, ne agita periodic in tara vizavi de intamplarile fotbalistice autohtone, e, la alta scara, de o comica lipsa de insemnatate. Toti acesti Serea, Penescu, Martis, Mitica Dragomir, Mircea Sandu, Becali, Borcea, Badea, Turcu, Copos, Dinu Vama, Tata Jean, Pinalti, Marian Iancu si altii si altii eiusdem farinae par de la distanta niste liliputani caraghiosi agitandu-se in jurul unui Gulliver nimerit intamplator in patria lor. Prin Gulliver ma gandesc, evident, la Fotbal, cu F mare, asa cum il vedem jucat in Spania sau Anglia.
Ce-i drept, liliputanii nostri au reusit, cu itele lor meschine, sa-l lege pe urias, sa-l imobilizeze in universul lor meschin si nu sunt semne ca l-ar lasa din mana. Cat despre cei care sunt pe teren si nu in afara lui, imi aduc aminte de replica indimenticabila a unei amice: „Tu ai observat ca la noi toti fotbalistii au nume de fotbalisti?”
(articol aparut in saptamanalul ziuaveche.ro nr.4)
