Guvernarea – O povara?

As! – ar spune Maestrul nostru, al tuturora, I.L.Caragiale. De cand cu „schimbarea la fata” a Romaniei din Decembrie 1989, eu sunt continuu uimit de ce absolut toate partidele, indiferent de orientarea lor politica, vor sa ajunga la guvernare. (Pe vremea dictaturii dejiste si-apoi al celei ceausiste, intelegeam, de pilda, de ce activistii se straduiau sa ajunga secretari raionali de partid sau prim-secretari de judet: practic, ajunsi in functie, ei aveau raionul, respectiv judetul, la picioare, cu tot ce implica asta: chiolhanuri, magazine cu circuit intern, femei (in ciuda „eticii si erchitatii socialiste”) etc. Erau stapani pe tot ce misca in zona respectiva si n-aveau responsabilitate decat in fata Tovarasului de sus.

Dar in democratie? Ce-i mana pe ei in lupta, pe toti acesti pedelisti, pesedisti, penelisti, udemeristi, vadimisti s.a.m.d.? De ce exista o adevarata obsesie pentru accederea la putere, la, in fond, o imensa raspundere? Cumva grija pentru binele poporului? Oare ideea de a se sacrifica pentru obste, pentru propasirea ei? As! – ar zice din nou Nenea Iancu si noi impreuna cu el. Mai abitir decat in socialism, puterea da posibilitatea „grijii fata de om”, de omul ajuns in fruntea bucatelor si de clientela sa. S-a vazut cum, ramas singur la guvernare, dupa retragerea PSD-ului, PDL-ul a schimbat dintr-un foc toti sefii directiilor judetene care nu faceau parte din oastea lui Basescu, inlocuindu-i cu oamenii lor, unii luati ca din oala. Nu interesul national e la noi motorul guvernarii, ci acela strict partinic. (Si apropo de asta, imi aduc aminte ca acum vreo zece ani, aflandu-ma in Danemarca intr-o delegatie de jurnalisti, ni s-a facilitat o intalnire cu un fost ministru de externe, excelent cunoscator al istoriei europene, in casa mica, dar cocheta, a acestuia. Desi partidul lui castigase in acel an alegerile si lui i se propusese acelasi portofiu al externelor, omul a refuzat. De ce? – l-am intrebat. Fiindca – ne-a explicat el surazator – a simtit nevoia sa lase acel minister pe mana cuiva mai tanar, a simtit ca nu mai putea avea cel mai bun randament al sau, ca imbatranise etc. Dar cati ani aveti? Saizeci – ne-a raspuns. Ne-am uitat la el ca la un extraterestru. Dar, probabil, el avea dreptate).

Ca sa n-o mai lungesc, citez versurile poetului Gheorghe Pitut, impecabil transpuse muzical de regretatul Augustin Fratila: „Puterea este fruct divin/ Cine apuca sa o guste/ E-asemeni celor ce beau vin/ In cer, la cramele-auguste”. Poemul se numeste, poate nu intamplator, „La Noi”.