Acasa Opinii Iertarea lui Ceauşescu

Iertarea lui Ceauşescu

scris de Ziua Veche
2 afisari

.Am lăsat să se decanteze impresiile după vizionarea filmului „Autobiografia lui Ceauşescu”. M-a urmărit, pe rând, m-am răsculat şi am făcut pace, am cugetat, am înţeles. Sau nu.


Desigur că la un film cu asemenea titlu nu te aştepţi să vezi nenorociri. Dezamăgirea unora ţine de gradul de înţelegere, să spunem, şi arată cât rău ne-au făcut, printre multe altele, „ştirile de la ora 5”. Dar cine şi-ar scrie biografia obiectiv, crud, neromanţat? Sau, mai corect, cine n-ar vrea să fie cunoscut „şi altfel”, să se decodifice, să se explice poate, printr-un efort antum, de final. Sigur că Ceauşescu nu a fost genul de om care să se fi gândit măcar să-şi scrie cândva memoriile. Mai ales că nici nu ar mai fi fost nevoie. Nu i-au scris „memoriile” contemporanii? Nu i-au fost consemnate faptele măreţe de către cronicari zeloşi şi fideli? Dintre care prea puţini au dezertat din legiunea lăudătorilor şi prea mulţi s-au lăudat cu o camuflată semi-dizidenţă la fel de penibilă ca semi-ilegalitatea tovarăşului. Care se explica astfel: el se ascundea, dar nu-l căuta nimeni.  

 

Să revenim la film. O primă concluzie personală a fost că da, trebuie văzut. Măcar pentru aducere aminte, la fel cum te întorci într-un trecut personal dureros, imunizat de trecerea timpului, cu rănile cicatrizate, incapabil de furie, dar în stare de zâmbet amar. De unde ar putea veni zâmbetul amar? Din suprapunerea acestui trecut hulit şi renegat, cu personajele lui de teatru absurd, majoritatea trecute în lumea umbrelor, peste un prezent jalnic operat de personaje şi mai sinistre, mai toxice, mai hilare, trecutul iese parcă mai puţin şifonat.  

Umorul involuntar al lui Ceauşescu ori al Elenei, „agramaticalităţile” lor, gesturile, preocupările în afara demnităţilor oficiale, pălesc dacă le compari cu prestaţiile puterii tânărului nostru regim democratic de numai 20 de ani. Cu ce este mai caraghios Ceauşescu spunându-şi discursul în faţa ONU într-o română peltică, decât Iliescu, Băsescu, în contexte mai puţin valoroase, într-o engleză de tot aproximativă? Ceauşescu, jucând volei, decât Boc, jucând fotbal? Ceauşescu&Co, la vânătoare, decât Năstase&Co, trăgând în mistreţi? Ceauşescu, dansând, decât Băsescu, făcând acelaşi lucru? Elena, sinistra, în capot, pe terenul de volei, decât Elena, sfioasa sau Elena, nesfioasa, călare? Pentru că un la lucru aproape te forţează acest film să faci: COMPARAŢII. Comunism utopic-capitalism modificat genetic, egalitate utopică-inegalitate scandaloasă, înapoiere-progres (discutabil), nivel de trai-nivel de trai, putere-putere, popor-popor (aici ar fi o întreagă discuţie…).  

Desigur că secvenţele care au alcătuit colajul au fost alese pentru o variantă roz, exclusiv comercială. Imorală, dezamăgitoare, deloc nostalgică, pentru spectatorii de vârstă medie şi peste. Dar nu despre aceştia vreau să vă vorbesc. La premieră, Sala Palatului a fost plină pe sfert, dacă nu cumva mai mult, de tineri între 17 şi 25 de ani, elevi, studenţi, proaspăt absolvenţi. Care au avut o nesperată răbdare să stea trei ore în scaune şi să aplaude la câteva scene, dând indicii asupra percepţiei filmului. „Amuzant”, „ridicol”, „ireal”, dar nu „dictator”, „criminal”, „malefic”, „bandit”, „vânzător de ţară”, „pitic”, „prostănac”…

Este această îngăduinţă, periculoasă? Este ea o pervertire a judecăţii? O dovadă de superficialitate ori de maturitate? Greu de evaluat această reacţie a tineretului. Mirată am fost că n-am văzut la intrare sau la ieşire reprezentanţii vreunui organism abilitat să facă sondaje de opinie pe un aşa minunat eşantion oferit de-a gata. Exit poll la un film despre Ceauşescu? Da, eu cred că ar fi fost foarte util. 

În final, ca pe vremuri, pun întrebarea pentru fixarea cunoştinţelor în clasele primare: „ce-am învăţat noi din filmul acesta?”. Mai nimic. Cum ar fi: că istoria se repetă halucinant, că omul politic nu e obligatoriu pe o treaptă mai sus ca evoluţie, că nici alegătorul nu este, că şi oamenii fără carte au partea lor, câteodată chiar mare de tot, că, ne place ori nu, avem conducători asemenea nouă, că ne place felaţia în formaţiune de turmă şi în văzul lumii şi că ne obişnuim cu răul mai ceva decât ţiganul, cu scânteia.  

Filmul acesta s-ar fi putut la fel de bine intitula „Iertare că te-am împuşcat de Crăciun” şi ar fi sunat mai bine. Atfel, este un documentar realizat să satisfacă acelaşi gust pentru cancanul mărunt, fără efort, fără costuri, fără sens, fărăr ecou, fără consecinţe, fără suflul pentru a străbate istoria. Cinematografică sau colectivă. Plin de o bunăvoinţă, pe alocuri ironică, dar nu ca merit al realizatorului. Atât.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult