Un proverb unguresc susţine că în dragoste, ca şi în vis nimic nu e imposibil. O cugetare ce explică şi declaraţia preşedintelui unui parlament european, precum cel maghiar, conform căreia măreţia unei naţiuni a fost întotdeauna determinată mai degrabă de spiritualitatea sa, decât de mărimea sa.
Această afirmaţie, cel puţin neinspirată, a lui Laszlo Kover, la marcarea Zilei Naţionale a Unităţii, în Parlamentul Ungariei, pe 4 iunie, o fi fost reţinută, probabil, cel puţin într-o notă ironică, de ambasadorii Chinei, Statelor Unite şi Rusiei – acreditaţi la Budapesta.
Acelaşi nostalgic politician, evident european, a remarcat că aproape un secol a trecut de când ungurii au pierdut două treimi din teritoriul ţării lor şi trei din zece maghiari sunt sub administrarea unui stat străin.
Nu mai contează împrejurările şi realităţile istorice de atunci. Ci doar miza aburirii unor conaţionali aflaţi în afara graniţelor de azi ale statului ungar.
Pentru cei ce poate nu ştiu, Ziua Unităţii Naţionale este marcată, în Ungaria, începând din anul 2010, ca o comemorare a semnării Tratatului de la Trianon, din 1920, văzut aidoma unei dezintegrări a arealului spre care şi azi tânjesc cei ce omit adevăruri istorice neconvenabile oficialilor de la Buda şi Pesta.
Există însă şi destule minţi lucide la Budapesta.
Astfel, parlamentari din Coaliţia de opoziţie Democrată Socialistă şi de Stânga, au boicotat ceremoniile de comemorare de la începutul sesiunii plenare de luni, a legislativului maghiar.
Mai mult, liderul socialist Attila Mesterhâzy a declarat că partidul său a respins ipocrizia politică a guvernului “bazată pe înşelăciune şi o istorie distorsionată, care are scopul de a crea dezbinare între maghiari”.
Preşedintele Ungariei, Janos Ader – care ar fi trebuit să fie un exemplu de moderaţie, la nivelul suprem al naţiunii sale – a declarat că la Trianon s-a semnat ” un tratat de pace nedrept şi defetist, care a creat o situaţie umilitoare, chiar şi pentru popoarele triumfătoare.” Clar, nu?
Şi pentru ca să fie o ceaţă densă, în cancelariile europene, a mai adăugat că: “Pierderile (suferite) şi durerea vor rămâne cu noi pentru totdeauna, dar sentimentul de apartenenţă comună, nu se poate alimenta de la nimic altceva decât de la recunoaşterea şi asumarea responsabilităţii ce o simţim unul pentru celălalt „. Chiar dacă asta generează impresia instituirii unui stat artificial, al unei minorităţi naţionale, într-un alt stat european.
Tot luni, 4 iunie, vicepremierul Zsolt Semjen, a afirmat, la un eveniment pentru tineri, cu ocazia Zilei Unităţii Naţionale, organizat la Casa Maghiarilor, din Budapesta, că viitorul ungurilor constă în a acţiona împreună. Vag. Dar ferm.
Furat, probabil, de o euforie mai puţin europeană, Semjen a formulat nici mai mult, nici mai puţin decât două condiţii necesare pentru conservarea maghiarilor: unirea naţiunii prin dreptul public şi consolidarea patrimoniului cultural comun.
El a mai spus că statul ungar ar putea ajuta comunităţile de maghiari aflate în afara graniţelor actuale ale Ungariei, în atingerea acestor obiective.
De unde cel puţin concluzia că autorităţile statelor vecine cu cel maghiar nu au decât să ia notiţe şi să se conformeze, întocmai şi la timp, fără crâcnire, exigenţelor budapestane. Curat conduită europeană!
Pătruns de importanţa momentului şi rupt de realitatea anului 2012, cetăţeanul Uniunii Europene Zsolt Semjen a mulţumit maghiarilor din afara graniţelor Ungariei, pentru menţinerea identităţii lor, în împrejurări adesea…cumplite! Discurs evident civilizat şi realist, nu-i aşa?
Acelaşi Semjen a atenţionat auditoriul că amintirea Trianonului a servit misiunii de a înţelege „istoria noastră reală” şi „păstrarea maghiarilor”. Sigur, înţelepciunea poporului maghiar include şi aserţiunea că dragostea este ca şi ceaţa, nefiind înălţime pe care să nu o acopere.
Dar marile iluzii se plătesc scump. Imediat şi în timp. Ireversibil.
Comments are closed.