Kerry, Băsescu, Timofti şi Lavrov | Ziua Veche
Acasa Opinii Kerry, Băsescu, Timofti şi Lavrov

Kerry, Băsescu, Timofti şi Lavrov

scris de Ion Petrescu
3 afisari
Trăim într-o ţară în care toată lumea se pricepe la fotbal şi politică. Atât de mult, încât au ajuns în forul legislativ personaje cu limbaj exersat pe stadioane, iar în guvern concetăţeni vocali pe micul ecran, dar mai puţin, sau deloc, în limbile oficiale ale NATO – engleza şi franceza.
Ion PetrescuÎntr-un asemenea context, pentru cine mai are capul pe umeri, aria vaietelor, de sorginte autohtonă, generate de deja ridicolul sindrom mioritic al drobului de sare, a cuprins atât nostalgici ai unui trecut definitiv apus, cât şi pro-occidentali impotenţi în a decripta sensul viitorului.
Astfel, numirea lui John Kerry, ca nou secretar de stat al Statelor Unite este percepută ca începutul unei politici externe neagajantă în Europa, defavorabilă menţinerii Alianţei Nord-Atlantice şi semnalul unei posibile înţelegeri, între Washington D.C. şi Moscova, peste capul şi în defavoarea aliaţilor de pe bătrânul continent.
Privitor la comunitatea euro-atlantică, nu doar angajamentul preşedintelui Barack Obama, pentru instalarea scutului american anti-rachetă, la frontiera de răsărit a NATO, nu numai menţinerea, a două brigăzi operative, în Germania – unde, din raţiuni istorice şi din prudenţă de ordin strategic vor rămâne mult timp trupe americane – şi în Italia, ci şi demonstraţia de forţă a Cartierului General al Aliaţilor, de a disloca acum baterii de rachete Patriot – de provenienţă americană, germană şi olandeză – în Turcia, la graniţa cu Siria – un show of force care se poate repeta, dacă va fi cazul şi în arealul limitrof Transnistriei – constituie tot atâtea argumente solide că Statele Unite nu îşi abandonează, nici acum, nici în viitor, aliaţii.
Ar fi chiar ridicol ca la fiecare reuniune ce poate avea tangenţă cu misiunile NATO, diplomaţia americană să reitereze, la nesfârşit, respectarea, in integrum, a Tratatului Nord-Atlantic.
John Kerry nu a fost numit, la Departamentul de Stat, ca să facă frumos în faţa Moscovei, cum cred unii, ci doar ca să materializeze, în politica externă, mandatele pe care i le va încredinţa preşedintele american.
Din acest punct de vedere, la Moscova se ştiu două lucruri, deloc liniştitoare, pentru Vladimir Putin şi omul său de încredere, de la ministerul de externe, Serghei Victorovici Lavrov.
Barack Obama nu numai că nu va continua politica anterioară, de resetare a relaţiilor cu Federaţia Rusă, dar va juca mai dur, în speratul dialog cu omologul de la Kremlin, pentru simplul motiv că nu mai este condiţionat de voturile americanilor, actualul său mandat, la Casa Albă, fiind şi ultimul.
Pe de altă parte, chiar dacă propaganda oficială rusă tot repetă teoria că Vladimir Vladimirovici Putin va fi în fruntea Federaţiei Ruse cel puţin până în 2018, când oficial s-ar încheia cel de-al treilea mandat al său, nu este deloc sigur că asta se va şi întâmpla
Pentru simplul motiv că, în absenţa unor măsuri concrete de democratizare, numărul nemulţumiţilor şi a celor capabili să demonstreze în stradă se va mări până la punctul în care reprimarea manifestaţiilor poate fi evitată cu o decizie politică majoră, inclusiv aceea de a face, actualul ţar, de la Kremlin, un pas înapoi.
Sigur, preşedintele Putin va juca pe cartea suveranităţii şi a maximei excluderi a influenţei Statelor Unite în politica internă a Kremlinului.
Ceea ce nu înseamnă că administraţia Obama va adopta politica struţului.
Şi rămâne de văzut, cât va mai ţine politica toleranţei zero, a lui Putin, faţă de măsuri legislative americane, precum Actul Magnitski, care este perceput ca o interferenţă, de peste Ocean, în dialogul dintre guvernul de la Moscova şi opoziţia rusă.
Actul Magnitski este motivul pentru care, în luna aprilie, Obama trebuie să prezinte Congresului SUA lista de oficiali ruși care fac obiectul sancțiunilor.
Şi există informaţii conform cărora preşedintele american va da satisfacţie cererii membrilor legislativului de peste Ocean, de a face publice  unele nume, cu funcţii înalte, de pe lista celor fără drept de acces în SUA, precum liderul cecen pro-rus Kadîrov Ramzan.
Un gest pe care Dmitri Trenin, directorul Centrului Carnegie, din Moscova, îl compară cu devoalarea unei liste de…război.
Preventiv, ministrul de externe Lavrov a precizat că, până atunci, Moscova nu va da publicităţii lista proprie, a oficialilor americani învinuiţi de cunoaşterea, ascunderea, autorizarea unor crime de război, motiv pentru care li se interzice – la reciprocitate – accesul în Rusia.
Sigur, noul secretar de stat Kerry a declarat, la audierile din Senatul SUA, că speră că va îmbunătăţi relaţiile cu Rusia. Dar asta nu înseamnă că Statele Unite îşi vor schimba poziţia privind situaţia din Siria, sau îngrijorările şi măsurile preventive generate de politica nucleară a Iranului.
Cum se va raporta John Kerry la conflictele îngheţate, inclusiv la cel din Transnistria?
Ei bine, cu tot aplombul diplomaţilor ruşi, de a acredita, în locuri şi cu prilejuri diferite, ideea că fostul teritoriu al Uniunii Sovietice rămâne sfera de influenţă a Federaţiei Ruse, lucrurile nu stau chiar aşa.
Dialogul la nivel înalt, între preşedinţii de la Bucureşti şi Chişinău, nu este deloc comparabil cu joaca unor copii, cu lopăţici de plastic, în nisipul de pe malul drept al Nistrului.
Ci gestul necesar, de solidaritate cu cel de-Al Doilea Stat Românesc. Land aflat nu în zona gri, cum o prezintă naivi de ziua a şaptea, ci în arealul de interes strategic clar al Pentagonului.
Asta pentru că nu poţi să dispui de o bază aeriană operativă la Mihail Kogălniceanu, să ai în vedere instalarea interceptoarelor proprii la Deveselu şi să nu iei în calcul al treilea element de consolidare a dispozitivului defensiv, la est de Munţii Carpaţi, nu departe de Kaliningradul Militarizat numit Transnistria.
Dovada? Sistemele Patriot au fost implementate la nord de graniţa Turciei cu Siria, într-un triunghi format de localităţile special alese  Kahramanmaras , Adana și Gaziantep. Ultimele două constituind, dacă vreţi, linia întâi, prima fiind în eşalonul doi.
În arealul românesc, Deveselu este în spatele aliniamentului format de baza de la Kogălniceanu şi ceea ce nu poate prea mult întârzia să apară, la nord de aceasta, undeva în dreptul comediei de republică transnistreană, mai nou cu conducere de sorginte ucraineană.
Oricât de concesiv ar putea deveni John Kerry, acesta nu poate trece peste experienţa vicepreşedintelui Joe Biden, care a poposit la Chişinău şi i-a încurajat pe primitorii locuitori să îşi continue drumul spre Vest.
Oricât de limitat pare a fi acum, în mişcările cândva energice, preşedintele Românei, un pariu mai mare, cu sine însuşi şi finalul actualului său mandat nu poate fi altul decât cel asumat şi partial câştigat cu conaţionalii de peste Prut – mulţi fiind deja beneficiarii cetăţeniei Patriei Mamă.
Oricât de simbolică ar fi prezenţa lui Nicolae Timofti, în funcţia supremă în Al Doilea Stat Românesc, până în prezent acesta nu a făcut nicio concesie publică pretenţiilor deja exagerate, unele chiar ridicole, ale diplomaţiei ruse.
Şi primul care a înţeles că viitorul va fi altul, în arealul in integrum românesc, este ministrul rus de externe. Probe fiind asalturile imagologice şi demagogice disperate ale rusofililor, în stânga Prutului.
Asta pentru că Lavrov ştie ceea ce îl deranjează pe Putin. NATO tratează Federaţia Rusă ca un partener, dar asta nu înseamnă că va tolera ca fie şi un singur soldat rus să mai treacă Nistrul

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult