Acasa Opinii Lacrimile lui Papaiani

Lacrimile lui Papaiani

scris de Marin Neacșu
3 afisari

Pe când eram în liceu, ca tânăr utecist, eram responsabil cu activităţile culturale pe clasă. Nu venea spectacol, formaţie de muzică sau teatru în oraş, să nu fiu prezent pentru a lua bilete pentru colegi sau oricine dorea. Aşa am ajuns să văd Cenaclul Flacăra, trupa Phoenix, Grupul Catena, cam tot ce însemna muzica acelor vremuri. Practic, nu am scăpat nici un spectacol. Îmi făcusem un obicei ca după spectacole să merg în culise si să obţin autografe.

Marin NeacsuAşa am ajuns să îl cunosc personal pe Sebastian Papaiani. Nu mai ştiu cu ce spectacol venise, nu era chiar aşa de faimos pe vremea aceea sau nu îl cunoşteam eu suficient, dar mi-a plăcut cum a jucat şi m-am dus să-i iau autograf. Am intrat în cabinele de schimb şi am crezut că sunt la cârciumă, un miros de băutură şi un fum de ţigară de nu se vedea om cu femeie. Un grup de 4-5 barbaţi jucau poker. Cu greu puteam să le desluşesc feţele, dar am reusit să observ că nu era printre ei. Am răsuflat uşurat. Odată pentru că daca ar fi jucat, era clar ca nu îl puteam deranja şi a doua oară pentru că nu m-a dezamăgit.Mi-ar fi părut rău să îl văd că joacă poker, într-o perioadă când asta era aproape similar din punct de vedere moral cu depravarea. Aşa gândeam atunci, aşa era educaţia.Între timp, am realizat că jocul de cărţi nu înseamnă tradare de ţară. Am continuat să îl caut în camera cealaltă, dar nu era. Când am vrut să plec, trist, îl zăresc undeva după uşa de la intrare, trecusem pe lângă el fără să îl observ, probabil din cauza fumului de ţigară. Stătea singur şi parcă speriat, mai speriat decât mine, şi când i-am cerut autograful, a spus un da, parcă cu un nod în gât, ca în Fraţii Jderi, cand Marele Ştefan îl întreaba cum îl cheamă. Timiditatea, modestia, inocenţa dacă vreţi, m-au cucerit a doua oară şi iremedialbil. De atunci l-am urmărit cu atenţie şi de fiecare dată cu plăcere şi satisfacţie.

Pe 1 Aprilie anul acesta, de ziua păcălelilor, a fost intervievat pe un canal tv, Păcală sau mai bine zis, cel care l-a jucat în film, acelaşi Papaiani.Regret că nu am prins interviul de la început, dar cât am prins mi-a fost suficient.A povestit cu aceeaşi modestie şi simplitate câte ceva din viaţa sa de copil, cum a ajuns actor, şi îl ascultam fermecat. Nu ştiu de ce, întodeauna am fost captivat de poveştile vieţilor oamenilor mai deosebiţi, oameni politici, savanti,artişti, cei care însemnau ceva în viaţa noastră, a muritorilor de rând. Nu e o curiozitate din aia bolnăvicioasă, murdară, ci încercarea de a afla ce îi deosebeşte de noi, ce au în plus, ce le marchează viaţa, ce le schimbă cursul vieţii şi mai ales, cum şi ce le schimbă comportamanetul, la cei la care apare acest fenomen, de la omul simplu, la statutul de star, la poziţia de cineva. La Papapaiani, urmărind interviul de acuma căteva zile, nu am observat nicio schimbare. Era acelaşi om, doar mai în vârstă ca ani, dar pentru mine, neschimbat.

Povestea despre tatăl său, care am înţeles, nu prea l-a mângaiat când era mic, era genul acela de părinte care nu îşi săruta copilul decât în somn, dar îi ardea o scatoalcă în public când greşea ca să vadă lumea că el îşi educă copilul, nu îl invaţă la prostii, nu îi dă educaţie proastă. După atâţia ani, încă se simţea în glasul lui Papaiani stânjeneala pentru palma primită dupa cap, de i-a intrat ţigarea până în amigdale, cum spunea maestrul, supărarea că el, Sebastian Papaiani, actorul, fusese muştruluit în faţa prietenilor, a sătenilor la 22-23 de ani, de tatăl său, dar şi respectul şi înţelegerea gestului părintesc şi totuşi şi părerea de rău că nu au găsit amândoi timpul necesar să îşi spună unul altuia cât de mult se iubesc şi se respectă reciproc. Asta nu a spus-o maestrul, dar era în aer, se simţea în voce şi în privire. Cred că aproape toţi cei peste 45-50 de ani cunoaştem sentimentul.

Două lucruri m-au impresionat în acel interviu. Primul a fost ceea ce i-a făcut tatăl său la primul film la care a fost invitat să participe printre invitaţi, când a venit îmbrăcat simplu, ca orice târgoveţ dintr-un orăşel de provincie, pentru ca la restaurant, mai pe seară, să vină îmbrăcat la cravată. Întrebat de ce a făcut asta, ăl bătrân a răspuns ca Moromete : pentru că am vrut să vad dacă îţi e ruşine cu noi. Să fiu sincer, mă aşteptam la acest răspuns, chiar îl aşteptam, dar tot m-a impresionat, pentru că era aşa de .. românesc, Moromeţian atât de al nostru încât parcă mi-ar fi părut rău să nu fie aşa. Cred că toţi avem în familia noastră, undeva în generaţiile imediate, câte cel puţin un Moromete.

Al doilea fapt care m-a impresionat au fost lacrimile lui Papaiani. Nu m-a impresionat că i-au dat lacrimile povestind întâmplări din copilărie, pentru că la un artist, aş spune că lacrimile fie ele prefăcute sau reale, sunt ceva obişnuit. Extraordinar a fost motivul lacrimilor sale. Nu a plâns când a povestit despre tatăl său care nu mai era, nu a plâns când a povestit despre iubiri, reuşite sau eşecuri. Ochii i s-au umplut de lacrimi pentru un motiv pur si simplu de neînţeles pentru mulţi cei din zilele noastre, pentru ceva ce aproape nu mai există, iar unii, din păcate, chiar nu au cunoscut şi nu pot înţelege sau accepta. A plâns amintindu-şi cum a fost primit de colegii, foştii colegi de şcoală, foştii colegi de nebunii, care acum, după ce ajunsese actor, i se adresau cu dumneavoastră. Altul în locul lui, ar fi ridicat nasul şi mai sus şi i-ar fi invitat la una mică, să le arate cine e şi să se laude cu viaţa lui de răsfăţat al sorţii, povestind sau inventând întâmplări cu marii actori alături de care jucase. Aşa ar fi făcut altcineva poate, dar nu Sebastian Papaiani, nu acel Sebastian Papaiani pe care îl găsisem după uşă, speriat parcă, că trebuie să dea un autograf unui puşti care îl ridica mai sus decât credea el că merită să fie pus.

Acel Sebastian Papaiani pe care îl ştiam şi l-am revăzut după 4o de ani, a simţit acel dumneavoastră, chiar dacă nu era decăt o dovadă de respect, o acceptare şi recunoaştere a meritelor sale, ca pe o rupere de trecutul său, de copilaria sa, de prietenii săi, s-a simţit dat de-o parte, îndepărtat, şi asta l-a durut atunci cred, de îi venea să urle, dacă acum, după 40 de ani, ochii încă îi înnotau în lacrimi la amintirea acelui moment.Cum să îi spună prietenii lui dumneavoastră, când el însusi se ştia tot Bică, acelaşi baiat timid care plecase de acasă ca să intre şi el în rândul lumii, lume care acuma îl punea la insectar ca pe un obiect nefolositor. Nu ştiu câţi pot înţelege durerea lui Papaiani, dar eu nu pot decât să mulţumesc Domnului că am cunoscut un astfel de om, că e român şi că exista încă printre noi ca un exemplu de frumuseţe sufletească. Mulţumesc Maestre Papaiani, te iubesc şi te respect deopotrivă şi invit românii, cei care mai ştiu ce înseamnă prietenia, loialitatea şi cinstea, să aplaude la scenă deschisă LACRIMILE LUI SEBASTIAN PAPAIANI. Avem nevoie de aşa ceva pentru a contrabalansa decăderea morală a zilelor noastre.

Apropo Maestre Papaiani, prietenii aveau totuşi dreptate, nu mai aparţineai numai lumii lor, intrasei deja în lumea celor care aparţin tuturor şi nu pot face discriminări între un admirator sau altul. Nu puteai să fii Bică pentru ei şi Papaiani pentru noi, pentru că toţi te iubim în aceeaşi masură.

 

3 comentarii

tanase marian 06-04-2011 - 12:03

excelentele voastre cu respect, pentru cei care mnerita aceasta evidenta,.eu ami deplang an continuare soarta cruda ,,nu pot anca sa pasesc cursiv, dragi gunoaie fiti blestemati nemernicilor,,.acum sase ani trei cadre militare si medicale de la spitalul m. i. erau beti an cabiney nu mi au acordat un ajutor,,………………………………recent acum sase luni un derbedeu medic la clinica fundeni m a dat afara an strada cand i am raportat drama de la spitalul m. i. acest nenorocit care mi a refuzat ajutorul an terapia de urgenta este subordonat al doamnei dr virginia ion de la neurologie ataj trei fundeni ,,…. mi se fura lunar din pensia militara 70 de roni, asadar nu stau cu mana antinsa la tine domnule prim ministru emil boc,,..fiti blestemati , sa ajungeti vurand antr o puscarie si cu mana antinsa voi,,.noi ne meritamsoarta dragi politicieni,,……………… nu pot merge nu ma ajuta nimeni,,.m. m. an rezerva tanase marian de la s. t. s.

tanase marian 06-04-2011 - 12:09

excelentele voastre eu am lucrat la s. t. s. cu fiare si sarme, nu am facut poitica murdara nu l am vazut pe dictator decat o singura data an viata, nu am gresit cu nimic acestei patrii a mea,,.fiti blestemati eu sufar nu ma ajuta nimeni domnule presedinte al romaniei,………..am fost candva coleg de liceu cu domnul general tanase tudor dela s. t. s. ,………….fiti asadar blestemati dragi concetateni nu pot merge,………..

nelutu 06-04-2011 - 20:15

Frumos scris,cu suflet si implicare.Cat despre maestru,subscriu din toata inima.Multumesc frumos!

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult