Lacrimile unui şef de stat

Prima oară l-am auzit plângând la aparatul de radio, pe care îl ascultam în timp ce conduceam maşina. Comentatorul care anunţase ştirea a fost onest remarcând starea specială a preşedintelui ţării. Într-adevăr, era disperat, sau cel puţin aşa părea, adresându-se conaţionalilor cu deznădejdea că propriul copil va pleca peste hotare, datorită situaţiei disperate prin care treceau cu toţii, de câţiva ani buni.

Apoi l-am urmărit la televizor. Părea sincer. Sătul de dihonia care măcina de ani de zile ţara. A impresionat asistenţa cu ochii săi inundaţi de lacrimi, cu vocea gâtuită de cuvintele rostite rar, dar hotărât. Au lăcrimat cei aflaţi în sală şi telespectatorii. Din acest motiv a şi făcut un apel la reconciliere naţională, la discuţii purtate spre mai binele tuturor acelora care afirmă cu mândrie că sunt şi rămân…afgani.

Preşedintele afgan a rostit un asemenea discurs, preluat de BBC, pe 28 septembrie a.c., la o şcoală din  Kabul, în faţa unei săli pline cu profesori şi părinţi. Aceştia l-au aplaudat de la bun început, când şi-a scos mantia verde, cu care se deplasează şi în străinătate. Apoi au observat cum tensiunea oratorului din faţa lor creştea pe măsură ce aborda drama unei ţări îngenuncheate de războaie fratricide.

Era Ziua Naţională a Alfabetizării, care numai o sărbătoare nu poate fi în condiţiile în care doar o  minoritate ştie să citească şi să scrie.

Atâta timp cât Karzai a rămas cantonat în capitală, a fost considerat de inamicii săi doar preşedintele Kabulului, oraş bine apărat de trupele americane.

De aproape un an de zile, preşedintele Hamid Karzai îi surprinde constant şi pe aliaţii americani şi pe inamicii talibani. Pe primii prin recursul său la sfatul conducătorilor locali, fără acordul cărora nu va mai fi nicio acţiune militară împotriva insurgenţilor. Iar pe ultimii prin insistenţa sa de a-i chema la discuţii oneste, dacă renunţă la lupta armată.

Aşa se explică şi discursul în care a invocat posibilitatea ca fiul său Mirwais să fie obligat să plece din Afganistan, datorită continuării războiului.

Paradoxul situaţiei? Şi generalii americani sunt îngrijoraţi, dar nu de talibani, ci de faptul că, după „promovarea” generalului Petraeus în Afganistan au avut stupefacţia să descopere că singura preocupare publică a lui Obama, în relaţia cu Pentagonul este faptul că acolo activează prea mulţi înstelaţi!

 Ce-i drept, liderul de la Casa Albă încă nu a plâns…