Libiodromul

N-am ce face, trebuie să-i dau dreptate preşedintelui Băsescu atunci când a comparat postura României vizavi de conflictul din Libia cu cea a unui pistolar căruia îi tremură degetul pe trăgaci.

Păi da, dacă tragi, în cine tragi? Cu triburile sale, Libia pare ceata lui Piţigoi, tragi într-unul, pică doi. Şi-apoi, de ce să tragi? Ce gheşeft ai din asta? Petrolul?

Îşi imaginează cineva că la sfârşit marile puteri vor face o plecăciune în faţa vioaielor noastre fregate şi MIG-uri şi vor zice: „Fraţi aliaţi români, ia luaţi voi de-acilea vreo două câmpuri petroliere, să nu vă-ntoarceţi cu mâna goală acasă”? Câmpurile astea au fost împărţite de mult, încă de pe vremea când Gaddafi se pupa cu Sarkozy şi Berlusconi, unul din fiii săi cumpăra echipa Cesena, iar CIA-ul scotea din pălărie un iepuraş de culoare.

Libia nu e acum decât un „libiodrom”, un poligon de tragere sub nisipul căruia colcăie aurul negru. Nu emoţionante instincte umanitare mână marile puteri în luptă, fiindcă atunci NATO şi UE ar fi trebuit să intervină şi-n acele state africane unde sute de mii de oameni mor de foame sau sunt victimele  conflictelor intertribale.

Numai că acolo nu se găseşte petrol, ci ceva care, vorba ardeleanului, „nu există”, cum ar fi girafele ori hipopotami. Orice om cu scaun la cap îşi dă seama că scenariul libian repetă aproape fără nici o deosebire scenariul irakian, scenariu care le-a permis firmelor texane în spatele cărora stau Dick Cheney şi George W. Bush să-şi umple conturile cu sume fabuloase.

Mi se face şi milă când îmi aduc aminte de imaginea de şobolan încolţit într-o groapă a lui Saddam Hussein, despre care fosta administraţie americană clama sus şi tare că are arme de distrugere în masă!

Iar procesul prin care Saddam a fost condamnat la moarte a fost, în fond, la fel de grotesc precum cel al lui Ceauşescu.

Marile puteri sunt cinice, iar atunci când în sufrageria NATO se vor împărţi bucatele, România va fi tolerată, precum tatăl lui Ion al Glanetaşului, cel mult în bucătărie.