Mie îmi place Păunescu

N-am apucat să urmăresc cu atenţie delirurile pro şi anti Adrian Păunescu provocate de moartea poetului. Erau de aşteptat pe de o parte. Moartea lui Păunescu nu putea lăsa indiferentă societatea românească. Comunist – necomunist, lingău – nelingău, Păunescu nu a trăit degeaba în România. La înmormântarea lui au venit câteva mii de oameni – deşi nici un ziar nu a dat o cifră exactă. Iar toţi aceşti oameni au mers la Belu pentru că aşa au vrut ei, nu i-a trimis nimeni acolo.

Explozia de ură ce a urmat înmormântării lui Păunescu nu o pot vedea decât ca pe o invidie. Câţi oameni vor veni la înmormântarea lui Vladimir Tismăneanu? Sau la înmormântarea lui Patapievici? O mână de sicofanţi pentru fiecare, cel mult… Supărarea cea mare vine din faptul că toţi aceşti oameni care îl urăsc pe Păunescu nu sunt iubiţi de oameni. Nici n-ar avea cum să fie iubiţi de români de vreme ce ei nu oferă decât ură. Deocamdată Tismăneanu, Patapievici et alii au la îndemână un întreg aparat de stat. Coordonează prin interpuşi slugarnici fonduri şi instituţii. Modifică manualele şi încearcă să modifice gândirea poporului. Doar că nu le iese…

România a mai trecut printr-un experiment de spălare a creierelor, pe vremea temutului Roller, când românii fuseseră transformaţi în slavi. Acum ni se repetă pe toate canalele că suntem o turmă de nevertebrate. Eu nu pot să-i iubesc pe aceşti oameni. Să fie sănătoşi, vor deveni obiecte de studiu ca ciudăţenii ale unei epoci ciudate. Mie îmi place Păunescu.