Acasa Opinii Mihai I, ultimul rege mioritic

Mihai I, ultimul rege mioritic

scris de Teodor Seran
7 afisari

Născut pentru a fi Rege, Mihai I de România a avut parte de un destin nefericit, adaptat  statutului mioritic al ţării în care s-a născut. A domnit în două rânduri, de fiecare dată foarte puţin pentru a putea să-şi pună în valoare calităţile de conducător.

teodor seranA asistat la depravarea morală şi la abdicarea tatălui său, Regele Carol al II-lea, care a plecat pe uşa din dos a istoriei cu un tren format din 12 vagoane, încărcate cu o avere considerabilă. L-a suportat cu tact pe Ion Antonescu, care avea acelaşi grad, de „Mareşal”, ca şi Regele şi care comanda discreţionar Armata, deşi militarii juraseră pentru Rege şi pentru Ţară. S-a dovedit însă a fi un comandant ferm al Armatei române, în noaptea de 23 spre 24 august, când a ordonat printr-un comunicat radiodifuzat să se întoarcă armele împotriva Reich-ului nazist. A strâns din dinţi atunci când bolşevicul Vîşinski a bătut cu pumnul în biroul regal, cerându-i imperativ să abdice. A trecut şi peste momentul odios al ameninţării cu un pistol, gest comis de către Petru Groza, sau după alţii de către Gheorghiu-Dej. Nu le-a răspuns celor care îl vroiau plecat: „Împuşcaţi-mă!”, pentru că a preferat să rămână în viaţă şi să încerce să ajute la refacerea ţării în cazul în care – aşa cum se auzea – vor veni americanii să alunge cizma rusească. Destinul trist al Regelui i-a năruit speranţele pentru că venirea americanilor s-a dovedit a fi o „gargară” demagogică cu care şi-au clătit gura americanii, ori de câte ori s-au adresat ţărilor aflate dincolo de Cortina de Fier. Mihai I a stat departe de România vreme de o jumătate de veac. Moartea, pe care refuzase să o cheme cu glonţul rusesc, nu s-a apropiat de bătrânul Rege, permiţându-i să trăiască şi să se bucure la bătrâneţe de ţara pe care fusese forţat să o părăsesca pe 30 decembrie 1947.

Un general coboară din cer

În după-amiaza zilei de 6 iunie 1930, pe pista aerodromului de la Pipera a aterizat un avion din care a coborât cetăţeanul Carol Caraiman, fostul principe moştenitor al României, îmbrăcat în uniformă de general. Pista aerodromului era păzită de un singur soldat, înarmat cu o carabină simplă, model 1922, „foc cu foc”. Când a văzut că din cer coboară un general, bietul om a luat poziţia „drepţi” si i-a dat acestuia onorul, permiţându-i să pătrundă fără nicio problemă pe teritoriul naţional. La acea vreme, cetăţeanul Carol Caraiman se afla în afara legii şi nu avea dreptul să pătrundă în ţară. A doua zi, pe 7 septembrie 1930, generalul-impostor s-a prezentat la Palatul Cotroceni, reşedinţa Primului-ministru Iuliu Maniu. Din acest moment, istoria s-a scris cinic în doar câteva minute. În loc să dea ordin să fie arestat pentru pătrunderea frauduloasă în ţară, Primul-ministru Iuliu Maniu l-a primit pe cetăţeanul Carol Caraiman cu onoruri. Nu a fost vorba de o laşitate de moment, pentru că Iuliu Maniu avea cunoştinţă de sosirea Regelui în ţară şi hotărârea acestuia de a îl ajuta să revină fusese deja luată. Fără sprijinul lui Iuliu Maniu, simplul cetaţean Carol Caraiman nu ar fi ajuns niciodată Rege, detronându-l pe propriul său fiu. Pe 8 iunie 1930, acesta era proclamat Rege de către Parlament. În numai trei zile s-a scris istoria pentru următorii douăzeci de ani şi oricât de mare martir a fost declarat ulterior Iuliu Maniu, vasalitatea necondiţionată a acestuia a adus mult rău în viaţa românilor. Poate că ar fi murit mai puţini soldaţi pe front şi poate că România ar fi iesit cu un alt statut din război. Îi putem acorda o circumstanţă atenuantă, dacă admitem că nu avea de unde să ştie că viitorul Rege va aduce mult rău ţării sale. Pentru conştiinţa lui Iuliu Maniu ar fi fost mult mai bine să facă un gest simplu, firesc pentru funcţia pe care o deţinea în iunie 1930: să respecte legea. Indiferent dacă nu a făcut-o din laşitate sau neştiinţă, consecinţele ulterioare gestului său au fost dezastruoase pentru România. De altfel, la puţin timp după înscăunarea sa, Carol al II-lea l-a înlăturat cu brutalitate de la conducere, dovedindu-se astfel că soarta celor care pleacă spinarea pentru a săruta cu slugărnicie cizma stăpânului, se sfârşeşte întotdeauna prost, în culisele istoriei.

Un penis mare şi o politică dictată din alcov

Destinul Regelui Mihai I a fost legat organic de cel al tatălui său, Regele Carol al II-lea. Inteligent şi cult, dar dominat de un spirit aventurier labil, nepotul sobrului Rege Carol I a avut în viaţă o dominantă de necontestat: pasiunea permanentă pentru femei. Din acest punct de vedere, natura îşi spusese cuvântul, înzestrându-l pe Rege cu un penis generos, despre care contemporanii mărturiseau că era de dimensiuni „foarte mari”. Alţi contemporani afirmă că Regele Carol al II-lea ar fi suferit de priapism, o erecţie prelungită care îl obliga să îşi satisfacă permanent dorinţele sexuale. „Al doilea Terente” al României ieşea seara cu maşina regală, un Buick decapotabil, pe bulevardele Bucureştiului, pentru a racola prostituate. După ce acest obicei a devenit obişnuinţă, prostituatele Bucureştiului au început să îl evite din cauza „dotării” prea generoase şi din cauza zgârceniei exagerate a Regelui, de regulă „fericita” aleasă, plecând de la Palat cu o hârtie de 500 sau 1000 de lei. La data proclamării ca Rege al României, Carol Caraiman avea în spate un trecut sentimental furtunos: o căsătorie cu Zizi Lambrino, încheiată în secret şi anulată de Parlament, o căsătorie legală cu Principesa Elena a Greciei, mama lui Mihai I şi nenumărate alte aventuri. Pentru femei, Carol a renunţat de două ori la tron, o data în 1919 pentru Zizi Lambrino si a doua oară pentru Elena Lupescu în 1923. Amanta evreică a Regelui se pare că a fost singura femeie care îl putea satisface şi suporta, devenind femeia fatală a  vieţii sale. Pentru Elena Lupescu, Regele era în stare să facă orice, prestaţia acestuia fiind influenţată decisiv de către amanta sa, care îî impunea din alcov toate deciziile politice. Prestaţia Regelui a avut în mod permanent puternice tente „lupesciene”.

În umbra lui Ion Antonescu

După destrămarea Regenţei şi proclamarea lui Carol al II-lea drept Rege, Mihai I a fost recompensat cu titlul onorific de Mare Voievod de Alba Iulia. În perioada 1930-1940, Mihai I şi-a trăit adolescenţa departe de mama sa, principesa Elena, exilată cu forţa de către Carol al II-lea în Italia. A beneficiat totuşi de o educaţie aleasă, pentru studiile viitorului Rege fiind înfiinţată o clasă specială formată din elevi de excepţie. Destinul a hotârât ca Mihai I să devină Rege,  după doar 10 ani de domnie ai tatălui său. Deşi în perioada războiului, Mihai I a domnit cu puteri depline, despre Rege s-a vorbit foarte puţin în timpul Războiului, datorită dictaturii personale impusă de Mareşalul Ion Antonescu. Momentul crucial al domniei tânărului Rege l-a reprezentat arestarea Mareşalului Ion Antonescu în noaptea de 23 spre 24 august 1944 şi ordinul dat Armatei Române de întoarcere a armelor împotriva Wermachtului german. Vocea care s-a auzit la Radio în acea noapte a fost vocea Regelui Mihai I, care a dat ordin soldaţilor să întoarcă armele în calitate de comandant al Armatei. Importanţa gestului lui Mihai I pentru viitorul României şi al Europei a fost covârşitoare. Al Doilea Război Mondial s-a scurtat cu şase luni, zeci de mii de vieţi omeneşti fiind salvate. România a recăpătat ceea ce îi fusese luat cu forţa în 1940, nordul Ardealului, reîntregindu-şi teritoriul. Momentul 30 decembrie 1947, când Regele a abdicat, nu poate fi judecat, decât printr-o transpunere emoţională şi obiectivă în acel timp, în spiritul şi ambianţa acelei epoci. Acest lucru nu poate fi realizat decât apelând la o doză necesară de inspiraţie, calitate pe care nu toată lumea o are la dispoziţie. Trebuie să gândeşti şi să simţi – în limite aproximative! – în mod identic cu contemporanii acelei epoci, pentru a emite nişte judecăţi de valoare. În mod sigur, Preşedintele Traian Băsescu nu a avut niciun gram de inspiraţie, atunci când l-a catalogat pe Regele Mihai I, drept făptuitorul unui „act de trădare” la 30 decembrie 1947, momentul abdicării sale. Opinia semidoctă a lui Traian Băsescu profanează istoria românilor, în cadrul căreia Regele Mihai I şi-a câştigat un loc merituos, pe care nu-l poate tăgădui nimeni. Cu atât mai puţin conducători conjuncturali, profani într-ale istoriei, care nu reprezintă cel puţin un simbol pozitiv pentru români. Indiferent de opţiunea lor, de republicani sau de regalişti, românii sunt cu toţii datori Regelui Mihai I, pentru că a oferit Ţării un viitor de care ne bucurăm şi în prezent. Pentru nesăbuinţa lui într-ale gândirii despre istoria neamului, Traian Băsescu ar trebui să fie pus în spatele cortinei, de unde să nu mai aibă posibilitatea să mai emită un discurs public fals despre trecutul nostru, care aşa cum a fost, cu bune şi cu rele, este sfânt, definindu-ne ca naţie. Mihai I al României este unul din bărbaţii de seamă ai neamului.Şi aşa trebuie să rămână. Nu mor Regii, când vor politicienii!

6 comentarii

Arhimede 28-06-2011 - 14:46

Domnule Seran,
îmi scot pălăria.
Şi te salut cu stimă şi consideraţie pentru acest articol.
Nu sunt monarhist, dar nu pot să mă uit decât cu scârba la nişte derbedei, care murdăresc istoria României.

CZC 01-07-2011 - 14:13

Gargară. Michel rămâne trădător, laş şi mincinos. Ar trebui să se roage zilnic de iertare pentru militarii români daţi pe mâna ruşilor şi pentru dezastrul care a urmat după trădarea de la 23 august 1944. Pe perioada exilului a primit, de la comunişti, arginţii trădării, iar în ţară a venit numai diupă căpătuială. „Un nevoiaş al minţii” (Pamfil Şeicaru). Ce zicea Horia Sima: “A-ti cauta scaparea în fraternizarea cu armatele bolsevice, echivala cu un act de sinucidere.” “Pristanda cu sânge albastru”. Corneliu Leu. Jaques Vergotii, fostul ofiter de ordonanta al Regelui Mihai pina in 1948, apoi profesor de istorie la o universitate din Statele Unite ale Americii, pomeneste in cartea „Fara drept de inapoiere in tara”, editata in anul 2000 de editura Albatros, despre tablourile disparute. Jaques Vergoti povesteste ca a predat, in 1947, tablourile lui A. Lang, directorului bancii UBS din Elvetia. Acest lucru s-a intimplat in timpul unei scurte opriri la Zürich a Regelui Mihai si a Reginei-mama Elena in drumul lor spre Londra, la nunta Reginei Elisabeta. Dar cel mai grav a fost faptul că, prin proclamaţia regală, se anunţa: „România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”, drept care românii erau îndemnaţi: „Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile [Unite] ne-au garantat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne”. Acestea firmaţii erau absolut false şi au provocat României mari daune umane şi materiale. Armistiţiul s-a încheiat abia la 12 septembrie 1944, iar până atunci sovieticii – ca şi englezii şi americanii – au continuat să considere România un stat inamic.
http://www.ioanscurtu.ro/content/view/26/28/
“Prin înlăturarea şi arestarea lui Ion Antonescu, Regele Mihai I deschisese unor forţe politice calea spre puterea pe care n-au întârziat să o ia. Cartea lui Dinu C. Giurescu (Lichidatorii) reconstituie actele care au dus la consolidarea noii puteri în anul 1947 arată că toate au fost aprobate de Regele Mihai I, că au căpătat putere de lege şi au fost puse în aplicare prin această ultimă semnătură… Prezenţa lui (la deschiderea lucrarilor Parlamentului rezultat prin fraudarea alegerilor din 19 noiembrie 1946 a fost pentru puterea comunistă un argument major, hotărâtor în calea celor ce contestau alegerile. Regele Mihai I era pe Tronul României când Partidul Naţional Ţărănesc este interzis, când fruntaşii lui sunt arestaţi şi condamnaţi la pedepse care nu însemnau – aşa cum s-a întâmplat cu Iuliu Maniu şi Ion Mihalache – moartea (şi în ce chinuri!).” Înjuraţi-i pe Pamfil Şeicaru, Horia Sima, Dinu C. Giurescu, Jaques Vergoti, Ioan Scurtu. Mai sunt multi altii pe care puteţi să-i înjuraţi. Adevărul iese la lumină, oricât ar încerca “actuala camarilă” să-l ascundă. Păcat că unii lucrători mass media intră în categoria celor caracterizaţi de John Swinton.

Arhimede 01-07-2011 - 18:18

pupinc.u.ristul basist a intrat in panica, dupa ce anumite elite i-au intors spatele basescului.
Inchide gura basistule, ca pute.

CZC 01-07-2011 - 15:04

Alt DOCUMENT al Tradarii
La o luna dupa difuzare, intr-o “Marti, 4 iulie 1989, Majestatea Sa regele Mihai a primit la resedinta sa de langa Geneva o delegatie din grupul romanilor care au redactat la Budapesta o declaratie comuna impreuna cu Forumul Democratic Maghiar. Majestatea sa a aprobat intrutotul continutul declaratiei care exprima convingerile sale privind relatiile dintre popoarele roman si maghiar”.
REACŢIA EXILULUI ROMANESC LA DECLARAŢIA DE LA BUDAPESTA: Uniunea Mondiala a Romanilor Liberi – Ion Ratiu, Liciniu Faina, Alecsandru Miele, Ion Varlam, Coriolan Brad
Ion Raţiu. Declaraţia, însă, a făcut un mare deserviciu istoriei şi chiar viitorului poporului român. E prima dată când un grup de români a recunoscut implicit că Transilvania nu e pământ românesc, că ne-am format acolo împreună cu ungurii.
Liciniu Faina. Protestez cu toată energia împotriva „Declaraţiei“ de la Budapesta din 16 iunie 1989, publicată în ziarul „Lupta“ din 22 iunie 1989 . Socotesc, împreună cu alţi români ardeleni ajunşi în exil şi care cunoaştem bine istoria relaţiilor româno-maghiare, că „Declaraţia“ de la Budapesta este un act politic deosebit de dăunător românilor din Ardeal şi din statul român. Transilvania nu este un spaţiu de complementaritate, ci un spaţiu de naştere şi dezvoltare a poporului român, oprimat veacuri de-a rândul de maghiarii ce au ajuns în acest spaţiu ca popor năvălitor şi opresor, de abia în sec. XI-XIII.
Declaraţia de la Budapesta întăreşte puterea tiranică a lui Ceauşescu, românii fiind obligaţi să vadă în el un apărător al intereselor naţionale împotriva pericolului maghiar.
Alecsandru Miele (R.F.G.). Am fost consternat de imprudenţa unor confraţi de exil în formularea Declaraţiei de au semnat, împreună cu mai mulţi unguri,la 16 iunie, la Budapesta. Au folosit cuvinte necorespunzătoare. De exemplu, „ne-am format“, în loc de „am trăit în acelaşi spaţiu geografic“. Pe urmă, se vorbeşte despre o autonomie politică şi culturală a minorităţii maghiare în Transilvania, de parcă n-ar fi avut depline drepturi în România Mare? Declaraţia aceasta vorbeşte de un neadevăr, ştiut de toată lumea, când cer „redeschiderea Universităţii maghiare din Cluj“. Din acest text cei neiniţiaţi, sau de rea-credinţă, pot deduce că, între cele două războaie, ea a existat, în realitate o astfel de universitate n-a existat niciodată şi nici Partidul Naţional Maghiar n-a cerut aceasta, având deschise, nelimitat, toate universităţile din ţară. La 4 iulie a.c., o parte din aceşti confraţi au prezentat-o M.S. Regelui ca o mare realizare, iar Regele, la fel a aprobat-o şi i-a felicitat.
Ion Varlam (Franţa). În ciuda inconsistenţei ei, „declaraţia“ este un fapt grav deoarece ar putea deveni un precedent în mâna minorităţilor alogene din Basarabia şi Bucovina.
Dr. med. Coriolan Brad (R.F.G.). .Autonomia politică a Transilvaniei, înseamnă a fărâmiţa şi mai mult ţara şi poporul român şi eliminarea lui din istorie va fi mai sigură şi mai rapidă. Transilvania trebuie apărată şi nu scoasă la mezat.

Bumerang 01-07-2011 - 16:19

Monarhia salveaza Romania. Eu zic sa nu fi impotriva singurei baza care a mai ramas poporului roman, daca tot te dai patriot!
Iti dau in scris, ca fara Monarhie, Romania in forma actuala rezista mai putin de un secol!

Arhimede 01-07-2011 - 20:30

aţi mai rămas câţi-va… tismeniţki şi patapievici
toţi români unu’ şi unu’…

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult