Stan PETRESCU
Nimeni nu este judecător în propriul său proces
Întotdeauna militarii armatei române au trăit cu sacra lor credință că sunt aleșii doriți ai neamului nu ca să aspire la bani, glorie și onoare, la solde uriașe și la pensii necuvenit de mari („nesimțite”, după spusele politicienilor ticăloși), ci ca să apere neamul, suveranitatea, independența și fruntariile țării, chiar cu prețul vieții. Purtătorii de uniformă ai armatei au demonstrat acest lucru în toată istoria zbuciumată României.
Stan PETRESCU
După cum se vede, umilirea armatei continuă, deși s-au scris munți de argumente privitor la faptul că pensiile militare sunt pe deplin justificate. Și ce să vezi, apare, din senin, o inițiativă parlamentară, de paradă, care prevede suprataxarea pensiilor speciale. În lege sunt incluse și pensiile de serviciu ale militarilor. Actul normativ s-a născut mort, deoarece CCR o va face praf și pulbere, căci doar acesta din urmă are ultimul cuvânt și, mai mult de cât atât, lovește în interesele pecuniare ale lor, ale parlamentarilor, ale avocatei poporului și ale altor șmecheri politici. Legea apărut ca să se afle în treabă politicienii noștri, așa cum o fac de vreo 30 de ani. Pensiile speciale ale magistraților, neînchipuit de mari, într-o țară sărăcită, depășesc multe mii de euro pe lună. Avocata balamută a poporului contestă, la rândul ei, actul normativ, populist, la Curtea Constituțională. Cine își poate imagina că judecători cu robe vișinii, la rându-le, beneficiari de pensii de mare lux, vor da decizii nefavorabile lor? S-o creadă mutu!
Acei nouă așa-ziși magistrați și cu „avocata gornistă”, zece, vor face pe dracul în paisprezece, ca să nu treacă legea și să nu piardă, lunar, porcoaie de bani necuveniți. Din păcate, adagiul latin, va fi citit de către marii magistrați ai Curții Constituționale a României, invers.
Faptul că militarii apar pe lista beneficiarilor de pensii speciale, va conduce la amplificarea, în conștiința publică, a unei atitudini negative, vădit ostilă la adresa militarilor noștri în rezervă și retragere, creându-se, astfel, falii, adânci, între armată și popor, practic, slăbindu-se capacitatea de reacție a întregii populaţii româneşti aptă de luptă. S-a ajuns la etichetări publice a rezervei armatei, sunt umiliți înalții oficiali ai armatei de către toate scursurile politicii. Pe vremea regimului monarhic, un general se bucura de aceași demnitate ca aceea a unui magistrat înalt, a unui parlamentar, sau a unui profesor universitar. Așa erau socotite elitele vremii în statul român. Astăzi, se cultivă, în spațiul mediatic, disprețul față de militari, inducându-se în populație o dihonie generalizată.
Așadar, rezerva armatei, ca și partea activă a ei, stau cu mâna întinsă la justiția dâmbovițeană. Să aștepte ce? Milă? Sau o altă nedreptate și mai ofensatoare la adresa ei? Vom asista la decizii ruşinoase și scandaloase antinaționale ale CCR, care nu vor accepta să piardă privilegiile obținute în mod ilegal. Cine împarte, parte-și face!
Se va demonstra negru pe alb că românii nu beneficiază de o justiție pentru toți, așa cum prevede Constituția României: „Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți și se înfăptuiește în numele legii.”
Vom anticipa răspunsul deciziei dată de Curtea Constituțională a României, care ne va spune că ceea ce scrie în Constituție este fals. Va fi imposibil de oferit Justiție pentru toți, de către actuala formulă de magistrați cocoțați la vârful justiției.
Dreptul roman ne spune că un pretor (în Roma antică magistratul care împărţea dreptatea), nu poate fi imparțial în judecarea propriei cauze. Comuniștii noștri de la CCR, dragii de ei, vor calca în picioare, tot ce s-a clădit, în materie de drept, de la romani încoace, numai ca să nu le fie atinse interesele lor financiare.
Lord Alfred Thompson Denning, avocat și judecător englez, consilier regal din prima jumătate a secolului trecut, spunea că „Justiția trebuie să își înrădăcineze încrederea; iar încrederea este distrusă atunci când oamenii cu un cuget drept pleacă, zicând: „Judecătorul a fost părtinitor”. Si asta-i cam de multișor poveste, de când minciuna face casă bună cu politica si cu justiția. Încrederea cetățenilor în dreptatea justiției este scăzută la cote alarmante. Numai în România putea sa apară dictonul: „decât să angajezi un avocat, mai bine cumperi un judecător.”
„Nemo judex în causa sua” este o maximă latină, care, așa cum am spus-o mai sus, înseamnă că niciun om nu va fi judecător în propriile sale instanțe. Aceasta, în termeni mai simpli, s-ar traduce că nicio persoană nu ar trebui să fie judecător într-un caz în care acesta să aibă interes. Și, această practică, se sprijină pe principiile justiției naturale pentru a evita orice posibilitate de judecată părtinitoare, tendențioasă.
În timp ce termenul de dreptate naturală este încă utilizat, termenul contemporan vorbește de datoria de a acționa corect. Corect ar însemna ca talerele balanței justiției sa fie în echilibru perfect. Justiția naturală este luată ca o sursă reper din care decurge corectitudinea derulării unui proces echitabil în marile săli de judecată.
Marile voci ale dreptului din toată lumea afirmă că justiția trebuie să fie servită într-un mod firesc și natural, fără prejudecăți posibile, administrată sub o atentă gândire rațională și conform unei analize reci, nepărtinitoare. Fiecare decizie luată de către instanțe, oricare ar fi acestea, trebuie să fie supusă unui mare control pentru a evita orice formă de părtinire judiciară.
Și totuși, cine controlează CCR, daca aceasta sfidează deciziile reprezentanților poporului, în unele situații, antepronunțându-se? Deci, magistrații CCR, sunt infestați cu multe prejudecăți. Această boală este veche în justiția românească, iar sursele prejudecăților, în dreptul românesc, după decembrie, 1989, sunt bolnave de-a binelea.
În sistemul de drept european, ca și în cel anglo-saxon, sunt cunoscute astfel de prejudecăți, de derapaje care generează inechități decizionale în justiție, cu consecințe ireparabile. Pot să apară astfel de prejudecăți și, drept consecință, judecăți strâmbe, din cauza faptului că pot exista magistrați care au un interes major în chestiunea care trebuie decisă. Și nu mă voi referi aici decât la două: interesul pecuniar și interesul atitudinal.
Dacă subiectul litigiului este unul pecuniar, acesta din urmă descalifică o persoană ca dorește să acționeze ca judecător. Atenție domnule Dorneanu!
Aceasta este ipostaza în care se vor afla, cât de curând, cei nouă magistrați ai CCR. Iar dacă vor da o hotărâre care să le apere interesul pecuniar, sunt descalificați pe viață. Chestiunea este următoarea: cine-i descalifică? Parlamentul nu, deoarece Curtea a şters cu el pe jos când a dorit aceasta.
Romanii au avertizat asupra acestei prejudecăți de acum două mii de ani, dar la Curtea Constituțională de la București, nu a ajuns adagiul: Nimeni nu este judecător în propriul său proces.
O altă prejudecată, la fel de otrăvitoare, pentru toți magistrații noștri, este legată de interesul atitudinal. Când magistraţii au unele atitudini, relații sau credințe personale în cazul pe care îl au în lucru, față de care ar trebui să refuze să decidă în acest caz, să se desisteze și să susțină principiul dreptății naturale.
La noi au intrat în obișnuință cazurile când un judecător se împrietenește cu un avocat, existând șanse mari să apară prejudecăți. Cele mai des întâlnite cazuri sunt acele diade periculoase pentru justiție, născute prin înfrîțirea unui judecător cu un avocat, sau între un judecător al Curții si un politician. Cazurile de legături periculoase ale judecătorilor CCR cu politicienii dâmbovițeni sunt atât de notorii, caci nici nu mai trebuie demonstrate. Această complicitate funestă a devenit deja folclor negru.
Ar mai fi și unele prejudecăţi legate de loialitatea unui judecător față de o instituție, sau de imparțialitatea acestuia, atribut care trebuie să fie respectat cu atenție mărită. Un judecător se cunoaște că nu este afectat de aceste surse tendențioase, părtinitoare și pline de prejudecată, când beneficiază de încrederea publicului. Nu cred că există vreun magistrat român care să se bucure de o asemenea încredere publică și care să-i confere o popularitate meritată. Dimpotrivă.
Nemo judex in causa sua ar trebuie să fie o călăuză puternică pentru administrarea justiției în instanțele românești. Susținerea principiilor justiției naturale ar fi rolul fundamental pe care ar trebui să îl joace un judecător la sfârșitul unei zile de lucru. Instanțele au obligația de a acționa în mod echitabil și de a se asigura că toate procesele sunt judecate în mod corespunzător pe baza meritelor și a faptelor cauzei și fără alt motiv.
Judecătorii de instanță suportă, în cele din urmă, sarcina de a se asigura că justiția este servită sub cele mai bune auspicii și că deciziile nu sunt greșite. Fapta de respingere a unui judecător, pentru a evita posibila părtinire, arată un nivel de profesionalism foarte ridicat din partea judecătorului. Deși judecătorul poate pretinde că nu și-a lăsat problemele personale să-i anuleze judecata, este ideal ca, oricum, să se recuze.
Prin urmare, înseamnă că dacă un judecător are un interes într-o cauză, așa cum o au magistrații CCR, în speța de față, nu ar trebui să li se permită să judece cazul, deoarece făcând acest lucru, slăbiciunile vor prevala, judecata se va întuneca, sau altera și, drept consecință, va fi părtinitor. Iar Parlamentul, ca reprezentant al vocii poporului suveran, poate, printr-un singur articol de lege, să interzică CCR să judece într-un asemenea caz, unde ei au un interes pecuniar major și să creeze o altă Curte, ad-hoc, validă și competentă doar pentru legea mult discutată.
Pensiile militarilor, așa zis „speciale”, inoculate în conștiința publică precum o uriașă corvoadă pentru bugetul țării aduc un uriaș deserviciu sistemului apărării naționale, erodează încrederea poporului în structurile de forță pentru apărare, cu atât mai mult cu cât niciun oficial de rang înalt, cu excepția ministrului Apărării, nici instituții reprezentative nu se obosesc să apere onoarea Armiei Române, cu atât mai puțin președintele, premierul sau miniștrii din guvern.
Această acceptare tacită de umilință a rezervei armatei țării reprezintă o complicitate infiorătoare la întreținerea confruntării de tip hibrid în scopul slăbirii capacității de apărare a țării. Acest lucru se vede cu ochiul liber înspre răsărit.
Dintr-o mare cumințenie morală, din dragoste imensă față de țară și drapelul ei tricolor, militarii de toate gradele din rezerva armatei nu au îndrăzneala de a se manifesta zgomotos în piețele publice, pentru a revendica drepturile lor istorice și respectul nației pentru faptele lor de arme trecute și prezente. Această majoritate „mută”, prin educație și tradiție, disprețuită de către guvernanți și de către o adunătură iresponsabilă de analfabeți funcționali, un fel de șperțari de mahala, numită clasă politică, este singura care are un dezvoltat și cultivat spirit pentru respectul autorității statului, al poporului pe care-l apără, și nu pe cel al cerșitului milei publice.
Puterea legislativă este singura responsabilă pentru a oferi un răspuns categoric și nonevaziv, în această situație, singura în măsură să clarifice această problemă în beneficiul obținerii justiției pentru toți și să-i trimită pe magistrații CCR la culcare.
Militarii noștri activi și în rezervă nu au ce căuta în această bălăcăreală publică de proporții, în fapt o mare umilință, la scară naţională, întreținută de iresponsabilii politici ai momentului.
Domnilor magistrați și politicieni, doamnă avocat al răului ales, țineți minte cuvintele lui Abraham Lincoln până la moarte: „Poţi păcăli pe toată lumea pentru puţin timp, poţi păcăli puţină lume pentru totdeauna, dar nu vei putea păcăli pe toată lumea pentru totdeauna!”.
Românii, de la o vreme, nu se prea înțeleg unii cu alții, dar cu toții urăsc magistraţii și politicienii corupți, precum și pe această femeie ciufulită, care pretinde a fi, Avocat al poporului, dar în niciun caz al celui român.
