Acasa Opinii Nouă nu ni se poate întâmpla

Nouă nu ni se poate întâmpla

scris de Mihaela Cârlan
5 afisari

Mihaela CÂRLANUn dezastru natural cu victime multe ori doar pierderea unei singure persoane dragi sunt ocaziile în care ne oprim şi cugetăm. Şi invariabil, ne propunem schimbări imediate şi înţelepte în viaţa noastră. Dar nu ştiu cum se face că din tot exerciţiul acesta se alege praful. Pentru că ratăm aproape mereu să le transferăm de pe lista cu probleme de rezolvat, pe cea cu probleme rezolvate. Sigur că nu ne putem pregăti de moarte tragică, că nu ne putem putea pune 100% la adăpost faţă de catastrofe provocate de om sau de natură. Dar ceva tot putem face: să ne dăm singuri o şansă de supravieţuire. Să nu ne lăsăm doar în grija Celui de Sus, pentru că suntem totuşi peste şase miliarde şi s-ar putea să fie ocupat chiar în momentul nostru de cumpănă. Şi nici în grija guvernelor, pentru că, cele mai multe, au alte griji.

De când s-a produs sinistrul japonez, publicaţiile şi site-urile străine abundă în liste cu ceea ce trebuie să conţină un kit de urgenţă şi sfaturi utile în astfel de situaţii extreme. Miile de comentarii arată că oamenii care au acces la informaţie sunt foarte interesaţi de soarta proprie, fără s-o separe însă de cea a omenirii. Că simt nevoia să împărtăşească experienţe şi îngrijorări proprii, să ajute, dar şi să semnaleze şi să condamne inegalităţile, lăcomia şi haosul din lumea în care trăim.

Sunt şi exagerări, fireşte, se ţes şi scenarii apocaliptice din care ar fi puţin probabil să mai scape cineva. Când, şi dacă ar reuşi, ar trebui s-o ia de la capăt într-o junglă, nu că astăzi ar fi foarte departe de acest model, în care cei puternici ar lua de la cei slabi şi cei mai deştepţi, de la cei puternici. Concluzia acesor comentarii? Nu există sistem de predicţie infailibil, nu există societăţi perfecte, şi peste toate, factorul uman este, pe cât de indispensabil, pe atât de imponderabil. Vestea bună, totuşi,este că predictibilitatea comportamentului uman în situaţii de criză poate fi crescută prin educaţie.

Cu cât este mai neinformat, omul este şi mai vulnerabil. Cu cât este mai delăsător – după modelul „mie nu mi se poate întâmpla asta”, cu atât dezastrele vor lua mai multe vieţi. Trebuie deci cu orice chip create acele automatisme salvatoare. Un pericol ignorat, ca orice altă problemă, nu dispare, ci doar va face mai multe pagube. Câţi oameni au murit înainte ca gestul de a cupla centura de siguranţă să devină un gest firesc?

Şi noi avem inundaţii şi cutremure. Şi ce? Aşa că, nu voi critica politicile româneşti ale dezinteresului. Până la grija altora faţă de noi, ar trebui să funcţioneze sfânta grija proprie. Pentru că da, şi nouă ni se poate întâmpla şi pentru că nu, nu avem un stat în stare să ne protejeze. Nici măcar pe cheltuiala noastră. Nu se face educaţie în şcoli, nu se fac simulări, nu se fac emisiuni informative la televiziunea publică. Şi ar fi oarecum de înţeles această reţinere a autorităţilor. Cine are curajul să vorbească despre un „kit de supravieţuire”, pentru că asta facem oricum majoritatea, şi fără „ajutorul” unei calamităţi. Cum să-i spui atunci românului că ar fi bine să aibă pregătită o rezervă pentru a rezista câteva zile, când hrana pentru o zi este o problemă? Dar a tăcea despre toate acestea mi se pare criminal. A fi pregătit nu înseamnă paranoia, nu înseamnă să trăieşti permanent cu frica drobului de sare. A fi pregătit pentru ce-i mai rău alungă tocmai frica. Iar dacă mai poţi şi investi în prevenire, cu atât mai bine. Dacă olandezii, care trăiesc sub nivelul mării, nu ar fi investit pe termen lung în sistemul de apărare împotriva inundaţiilor, astăzi ar fi fost sub apă o bună parte din uscatul, şi aşa puţin. Dacă noi am fi regularizat cursurile de apă cu probleme, n-am mai fi avut inundaţii în aceleaşi locuri, ani la rând. Nu comparăm puteri economice, ci sisteme de gândire. Noi închidem spitale, când cele existente nu pot asigura îngrijirea unor bolnavi în condiţii normale. Într-o situaţie critică, ce Dumnezeu am face? Stop, pentru că am spus că nu voi critica.

După cutremurul din Japonia şi reacţiile pe care le-a trezit, am făcut o comparaţie. La atacul terorist din 11 septembrie, am simţit cum compasiunea faţă de victime a fost diluată nefiresc de parti-pris-urile politice. Nu era nevoie nici de ajutor, nici de vreo mobilizare planetară imediată. A fost o lecţie dură pe care americanii s-au apucat s-o înveţe ceva mai temeinic comparativ cea a dezastrele naturale, şi la fel au făcut, o vreme, şi restul ţărilor ameninţate cu acelaşi gen de răzbunări bezmetice. Lecţia americană n-a dat însă roadele scontate, pentru că atentate au mai fost posibile. Acum, reacţia globală faţă de japonezi mi se pare total diferită: compasiune pură, simpatie generală şi dorinţa uriaşă de a ajuta. Rarele glume de pe circuitele virtuale au fost considerate o impietate şi imediat sancţionate. Pentru că japonezii sunt făcuţi din alt aluat şi trezesc înainte de toate, respect prin felul în care îşi trăiesc, încă o dată, tragedia naţională. De aceea cred că lecţia japoneză are mai mari şanse dect oricare alta să prindă. EDUCAŢIE, EXERCIŢIU, PREGĂTIRE INDIVIDUALĂ.

Este evidentă o creştere naturală globală a dezastrelor. De la inundaţia ori cutremurul secolului, s-a ajuns la inundaţia sau cutremurul anului. Planeta dă semne ca un organism bolnav. Dezastrele se repetă, oamenii refuză să le ia în seamă. Nu vrem să învăţăm să trăim în limitele planetei noastre, fără acumulări şi risipă. Aşa cum nu reuşim s-o facem cu vieţile proprii, tot aşa nu ne iese nici la nivel local, regional sau global. Dar acesta nu este singurul mod în care putem trăi. Omenirea e parte din natură şi nu totalitatea ei, iar singura soluţie ar fi dezvoltarea sustenabilă fără profit. Utopie?

Mă gândeam că, dacă ceva a rămas aproape neschimbat în istoria popoarelor, atunci aceea este vatra pe care s-au aşezat. Fără să ştie că acolo există riscuri de calamităţi naturale. În timp, fiecare a aflat care sunt pericolele, dar oamenii nu au părăsit nici locurile cu cea mai vitregă climă, nici pe acelea cu cel mai mare risc de cutremur, inundaţie ori erupţii vulcanice. Nicio comunitate nu s-a lăsat „împachetată” şi mutată într-o zonă mai sigură după câte un dezastru, oricât de nimicitor. Şi rase de pe faţa pământului, aşezările au fost reconstruite cu tenacitate şi cu credinţa omului că poate învinge natura. Astăzi, ştim că asta nu se poate, dar suntem prea mulţi şi cu interese mult prea divergente pentru a încăpea toţi în locurile încă mai ferite ale Pământului. Şi tot ce putem face este să inversăm sensul acţiunilor distructive, să ne împăcăm cu natura şi să învăţăm să supravieţuim toanelor ei. Planeta aceasta se va vindeca numai dacă îi luăm în seamă bolile şi semnalele şi inversăm sensul acţiunilor noastre. Desigur că dezastrele nu pedepsesc oamenii care aruncă PET-uri ori mucurile pe jos. Pământul se transformă, de-a lungul istoriei lui frământate, unele specii au dispărut, alte specii au apărut. Oare să vină timpul oamenilor?

Aş încheia totuşi optimist. Cu o replică a lui Robert Redford din Spygame: „Când a construit Noe arca? Înainte de a veni ploaia, înainte de a veni ploaia…”

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult