Acasa Opinii O scula pentru eternitate

O scula pentru eternitate

scris de Ziua Veche
5 afisari

„Vieti controlate” (Iasi, Ed. Junimea, 2009), a lui Cassian Maria Spiridon, e o carte onesta. Inginer si poet, Cassian Maria Spiridon nu a fost niciodata un „inginer al sufletelor”, nu a cantat adica, inainte de 1989, dupa cum i-a cerut-o Partidul. Ca atare, aceasta „marturie in marginea documentelor referitoare la incercarile prin care a trecut Romania in intervalul august 1944-decembrie 1989” e credibila.



Si e credibila si pentru ca nu are nimic din fervoarea neostalinista a urmasilor si ciracilor de cominternisti si de stalinisti convertiti la „anticomunismul” sinecura. In esenta, comunismul a fost o uriasa minciuna. De aceea, el nu poate fi combatut prin jumatati de adevar. Si nici prin „adevaruri” teleghidate, cu explozie controlata. Dar sub controlul sinecuristilor „anticomunisti” s-a purces tocmai la o astfel de „explozie”, controlata, a comunismului in Romania. „Condamnarea regimului comunist” a fost, dupa cum ar spune personajul lui Peter O’Toole din filmul „Cum sa furi un milion”, „a nice, clean, inside job”. Lucru posibil doar atunci cand iti furi singur caciula.

Lectura regimului comunist impusa de Vladimir Tismaneanu si de cei care i-au ramas alaturi a distorsionat trecutul pentru a reeduca prezentul. In esenta, nu s-a condamnat regimul  comunist, ci s-a folosit pretextul condamnarii regimului comunist pentru a se vehicula si legitima anumite valori. Singura condamnare posibila a regimului comunist s-ar putea face doar de pe pozitiile oamenilor si ideilor strivite de regimul comunist, de pe pozitiile a ceea ce Virgil Ierunca numea „Romania reala”, definita prin demnitate, suferinta, responsabilitate si adevar si opusa Romaniei comunizate.

E ilegitim sa condamni de pe pozitiile secularismului si ale democratiei globale neoliberale un regim preocupat mai ales cu strivirea constiintei nationale, a taranilor, a elitelor organice (istorice) si a religiei si structurilor de viata traditionale. E criminal sa falsifici rupturile si continuitatile istorice dintre Romania monarhica, Romania republicii socialiste si Romania republicii neoliberale. Nu ai voie sa proiectezi in trecutul romanilor maladiile sufletesti  care au fost inoculate stiintific romanilor de regimul comunist. Si nu ai voie sa tratezi otova, fara nuante, nationalismul romanesc, asezandu-l pe Eminescu pe acelasi continuum cu un Corneliu Vadim Tudor.  Cu alte cuvinte, nu ai voie sa transformi intr-o continuitate ceea ce a fost, de fapt, o ruptura. Si nu ai voie sa tratezi ca ruptura ceea ce de fapt a fost o continuitate.

Pentru ca, de exemplu, ruptura discursiva de „regimul comunist” e insotita, daca nu subordonata, de o continuitate a cadrelor, tacticilor si puterii economice, politice si mediatice a vechii oligarhii de partid si de stat. Ascunzand continuitatile in dosul frazelor despre ruptura radicala de trecut a actualului regim, inventand permanente patologice ale poporului roman, focusand interesul pe rafuieli pemeriste sau peceriste obscure si exagerand importanta unor miscari intestine minore ale Partidului (rotatii de cadre), ocultand sau instrumentalizand suferinta anumitor persoane sau grupuri sociale in scopul vehicularii unor valori de data recenta, care nu au nimic de a face cu motivatiile victimelor sau calailor comunisti, folosind infierarea ideologica energica in locul tragerii la raspundere penala clara, si operand epurari politice in numele „anticomunismului”, procesul comunismului s-a transformat in simpla operatiune de reeducare a poporului roman.

Ce e de-a dreptul grotesc e ca, daca stalinistii i-au reeducat pe romani reprosandu-le „burghezo-mosierilor” si „chiaburilor” bunastarea lor, neoliberalii ne reeduca in temeiul mizeriei noastre. Comunistii au venit la putere arzand carti si au ramas la putere citind cartile pe care noua ni le-au ars sau interzis. Cel putin asa imi sugereaza exemplul unui fiu de securisti care imi spunea, obraznic, ca el e „mai destept” ca altii pentru ca el avea in biblioteca tatalui sau carti la care restul romanilor nu avea acces. La sfarsitul anilor ’40, comunistii le reprosau claselor de sus ca sunt responsabile pentru suferinta claselor de jos. De la inceputul anilor ’90, activistii neoliberali si sinecuristii anticomunismului caviar le reproseaza claselor de jos (adica aproape tuturor romanilor nivelati de sistem) ca sunt responsabile pentru suferinta clasei de sus, ca nu-si inteleg elita.

Intre expertul care le reproseaza romanilor ca din cauza nationalismului nu au inteles bunele-intentii ale Anei Pauker, si ceausistul manios ca „taranii e lenesi si hoti” la CAP (care le furase pamantul) si ca „romanii nu munceste” in fabrici, e continuitatea unei nomenclaturi care a trait pe baza distrugerii elitelor si care acum se autoperpetueaza prin minciuna si prin elaborarea de false alternative. Aceste false alternative – de genul „Vadim sau Iliescu” – sunt manufacturate cu grija si iresponsabilitate de o presa care nu traieste din vanzari, ci ca apendice mediatic al marilor oligopoluri politico-financiare (de la moguli, la UE) si care deci nu reprezinta opiniile publicului romanesc, ci mai degraba interesele finantatorilor. Devenit simplu obiect de rafuiala electorala, cercetarea regimului comunist din Romania a fost si ea supusa acestui tip de instrumentalizare.

Cartea „Vieti controlate” are meritul de a sugera, cu modestie, un mod alternativ de a privi si intelege regimul comunist in Romania. Calinescian prin modul in care alege sa foloseasca arta si elocventa citatului, altminteri un bun mod de a contracara tehnica parafrazarii mincinoase practicate de inchizitorii (neo)comunisti, Cassian Maria Spiridon e un hotarat anticalinescian atunci cand vine vorba de intelegerea comunismului, pe care nu il cautioneaza in vreun fel. Daca si Cassian Maria Spiridon e teleologic, daca si el reface istoria din perspectiva si in folosul prezentului, autorul iesean face acest lucru scotand la lumina mai ales lucrurile care ar putea deranja, nu care ar putea legitima, actualul discurs oficial referitor la comunism. In plus, acolo unde ideologii oficiali ai momentului practica inca vehementa discursiva menita a ascunde falsitatea principiala, Cassian Maria Spiridon practica remarca ascutita a moralistului si umorul sec al romanului morometian. Astfel, autorul observa ca Adrian Paunescu il slavea pe Ceausescu „in zeci si sute de strofe, precum o uzina care produce pe stoc”, ca „obsedantul deceniu inceteaza sa-i mai obsedeze” pe optzecistii formati de Ov. S. Crohmalniceanu, ctitor al obsedantei decade, sau ca, citatul meu favorit in materie de umor sec, „Jurnalul fericirii” a fost o carte „finalizata la inceputul anilor ’70 si in scurt timp confiscata de Securitate, desi de existenta lucrarii aflasera doar cativa prieteni”.

Cassian Maria Spiridon se apleaca atat asupra literaturii generate de intelectualii inchisi sau la putere, cat si asupra cartilor de marturii si de documente oficiale referitoare la taranii, micii meseriasi si muncitorii prigoniti de regimul comunist. Din aceasta perspectiva, e interesant de mentionat ca, in Romania republicii populare, impotrivirea prin cuvant a disparut inainte de impotrivirea prin fapta. Daca mass-media si sistemul de educatie au fost nationalizate pana la sfarsitul lui 1947, rezistenta armata, actele de revolta colectiva sau individuala impotriva colectivizarii, „sabotajele” si organizarea retelelor de lupta impotriva comunismului au continuat pana in anii ’50. Comunizarea cuvantului a fost de fapt necesara comunizarii faptei. Strivirea sau pervertirea ideii a fost doar un pas catre strivirea si pervertirea vietii.  Lucrul e important de inteles din perspectiva liberalizarii post-decembriste a discursului „anticomunist”, dar nu si a faptei anticomuniste.

In fapt „anticomunismul” de carton al perioadei Iliescu-Basescu e menit sa ocroteasca oligarhia comunista si urmasii ei de o intoarcere  a romanilor la normalitate. Comunismul s-a sfortat sa ne faca dependenti, strambi, lasi, mincinosi. Anticomunismul ar trebui sa ne inspire sa fim independenti, drepti, demni, onesti. Dar nu are acest rezultat. De ce? Pentru ca e un anticomunism operat la nivelul cuvantului socializat, reeducat, e un „anticomunism” operat la nivelul care s-a prabusit cel dintai in mana comunistilor. Nu e anticomunismul cuvantului-fapta, al cuvantului care angajeaza. E anticomunismul-discurs nascut din viata-text, care poate fi rescrisa oricand din perspectiva sloganului zilei. E anticomunismul „sculelor”.

Cine sunt sculele? Sculele sunt armatura sistemului, a carui longevitate vampirica, postmortem, a fost asigurata de doua tehnici: 1. incercarea de a-i compromite pe toti; 2. incercarea de a-i racola pe unii, „sculele”, care sa-i aiba in grija pe compromisi. Spre exemplificare, iata doua citate culese de Cassian Maria Spiridon in merituoasa lui sinteza:

1. Zaharia Stancu, presat de Petru Dumitriu sa publice mai multi tineri in paginile revistei „Viata Romineasca”, a raspuns: „Da, aprobase Stancu nu prea incantat, dar sa-i puneti sa manance rahat. Daca vin americanii ne spanzura pe amandoi. Cu cat o sa fim insa mai multi, o sa le fie mai greu sa o faca si avem sanse sa scapam!”

2. In martie 1950, ministrul adjunct MAI da directive, intr-o „Sedinta cu comandanti de Regionale si Judetene de Securitate”, privitoare la racolarea informatorilor si a altor tovarasi de nadejde: „Am spus in felul urmator: ce inseamna tovarasi, fiecare meserias, fiecare doctor, orice om are o scula si de scula lui se ingrijeste, insa la Securitate care este scula noastra? Am spus ca si noi avem o scula (…) Asa cum muncitorul are grija de scula lui, asa avem si noi de informatori – si noi trebuie sa avem grija de scula noastra mult mai mult.”

Ceea ce nu stia Zaharia Stancu era ca si dupa prabusirea regimului comunist vor avea cautare tot oamenii compromisi si manipulabili, nu oamenii curati. Intr-adevar, daca ne uitam la oamenii care s-au perindat la conducerea Romaniei in ultimii douazeci de ani, ajugem la concluzia ca agentii de influenta ai puterilor „suzerane” sau „protectoare” au avut castig de cauza asupra oamenilor cinstiti care au cautat sa reprezinte interesele Romaniei. Sculele si urmasii lor, oameni nascuti si antrenati sa functioneze in sistem, la ordin, au eliminat nu doar de la conducere, ci si din viata nationala, oamenii onesti si independenti. Unii dau vina pe romani pentru acest fenomen. Dar, in orice natiune, tocmai elitele au rolul de a descoperi si de a omologa valori. Un antrenor de juniori nu asteapta ca tribunele sau echipa adversa sa aplaude valoarea unei tinere sperante.  Antrenorul recunoaste si afirma valoarea. In Romania insa, sistemul de perpetuare a nonvalorilor se bazeaza pe troc: consacrare contra obedienta. De aceea, in Romania, nimic nu poate fi lasat la indemana elitei: nici economia, nici literatura, nici politica. Pentru ca elita ne minte prin omisiune sau prin instrumentalizarea adevarului. Lucrul acesta, dupa cum ne arata cartea lui Cassian Maria Spiridon, e o mostenire comunista: „Virgil Ierunca va constata cu exactitate ca intotdeauna comunistii si-au anexat la patrimoniul socialist al culturii nationale pe toti marii artisti, cu o  conditie: ei au trebuit mai intai sa moara.”

Daca nu vor sa fie laudati viclean si postmortem de cei care i-au bagat in mormant, daca nu vor sa supravietuiasca doar ca mazga a istoriei si ca neam pacatos, romanii trebuie sa duca la bun sfarsit ceea ce au inceput in decembrie 1989. Ne trebui o autopsie a comunismului: adica o deconspirare a intregii structuri de urmarire-represiune-manipulare-deturnare comunista. Ne trebuie un sir de procese penale, nu de rechizitorii politice, impotriva hotilor si criminalilor comunisti si neoliberali si a acelora dintre urmasii lor care au continuat traditia de familie. Nu e de ajuns sa schimbam jucatorii sau regulile jocului. Trebuie schimbati arbitrii. Deocamdata, degeaba inscriem goluri daca jucam cu arbitri din Iad.

 

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult