Obama pentru România

În discursul său de la ora anunţării rezultatelor câştigătoare ale alegerilor prezidenţiale, din noaptea de marţi, 6 noiembrie 2012, domnul Barack Obama, preşedintele reales al Statelor Unite ale Americii, a explicat de ce România este pe ultimul loc între statele din zona Euro-Atlantică şi una dintre cele mai neperformate state din Lume.

De fapt, domnia sa a vorbit exclusiv despre Ţara sa, America şi despre naţiunea americană. Şi ne-a spus de ce este această ţară şi această naţiune prima din lume, atât ca dezvoltare economică şi socială, cât şi ca putere, mai ales armată. Numai că, pe mine m-a dus gândul la Ţara noastră, România, auzind vorbele americanului. Aşa că, domnul Obama parcă a vorbit pentru românii de aici, din România.

A spus americanul: „Ceea ce fac America excepţională sunt legăturile care îi ţin laolaltă pe membrii celei mai diverse naţiuni de pe Pământ, credinţa că destinul nostru este împărtăşit (de toţi), că această ţară funcţionează numai atunci când noi ne acceptăm anumite obligaţii atât unul altuia cât şi generaţiilor viitoare, astfel încât libertatea pentru care atâţia americani au luptat şi au murit să ne parvină împreună cu responsabilităţi, precum şi cu drepturi, iar între acestea regăsim şi dragostea, şi mila, şi datoria şi patriotismul. Asta este ce face (atât de) măreaţă America!”.

Numai că eu am auzit: Ceea ce fac România să fie ruşinea Europei sunt inexistenţa oricăror legături între membri uneia dintre cele mai omogene naţiuni de pe Pământ, lipsa de credinţă în puterea unirii tuturor românilor, faptul că această ţară funcţionează numai atunci când noi ne pasăm obligaţiile unul altuia şi împovărăm cu lipsa noastră de responsabilitate generaţiile viitoare, astfel încât libertatea pentru care au luptat şi au murit atâţia români să însemne doar degrevarea de orice responsabilităţi şi pretenţia de a primi numai drepturi, fără a da nimic în schimb, nici dragoste, nici compasiune ori milă, nici îndeplinirea datoriei de cetăţean şi nici măcar manifestarea patriotismului. De asta este România ultima!

A mai spus americanul: „Sunt plin de speranţă în noaptea asta pentru că am văzut cum acest spirit funcţionează în America. L-am văzut în acele întreprinderi de familie ale căror proprietari şi-ar reduce mai degrabă propriile salarii decât să îi lase fără muncă pe vecinii lor, precum şi în acei muncitori care şi-ar reduce mai degrabă numărul de ore de muncă decât să îşi vadă un prieten pierzându-şi serviciul. L-am văzut în soldaţii care s-au reînrolat după ce li se amputase un membru şi în acei (membri ai forţelor speciale) Seals care au şarjat pe scări în sus, în întuneric şi înconjuraţi de pericole pentru că ştiau că au un tovarăş care le acoperă spatele. L-am văzut pe ţărmurile din New Jersey şi New York , unde leaderi din toate partidele şi toate nivelurile guvernării au dat la o parte toate diferendele pentru a ajuta o comunitate să se reconstruiască din ruinele cauzate de o furtună teribilă.”

Numai că eu iarăşi am auzit: Sunt disperat că nu văd acest spirit la lucru în România. La noi, fiecare preferă să se îmbogăţească pe seama celui de lângă el, decât să muncească alături de acesta. Proprietarul micii afaceri de familie este interesat numai cum să mă păcălească la preţ, cum să îl pună ce altul la lucru pe gratis, ori cum să nu plătească dările la stat. Muncitorii preferă să îi vadă pe toţi ceilalţi daţi afară, întreprinderile lor date la fier vechi, numai lor să le fie bine. Soldaţii nu mai luptă pentru Ţară, ci pentru bani şi nu mai este nimeni să le acopere spatele, nici în operaţii, nici acasă. Am văzut dezastre naturale în care membrii comunităţilor loviţi de furia naturii au fost certaţi de preşedintele de Ţară şi batjocoriţi de primul ministru, care a şi căutat să îi întărâte pe unii împotriva altora, acolo, în mijlocul dezastrului. Am văzut generali de vârf ai Armatei României cum se uitau cu respect la un alt prim-ministru, mai mititel, cum dă la lopată să dezăpezească o epavă de lux.

Domnul Barack Obama a mai explicat că nu vorbeşte aici despre optimism orb, despre acel fel de speranţă care ignoră magnitudinea sarcinilor ce le stau în faţă ori obstacolele pe care le întâmpină pe parcurs. „Nu vorbesc despre acel idealism al năzuinţelor (deşarte) care ne perimte să stăm pe margine ori să fentăm o luptă. Întotdeauna am crezut că speranţa este acel lucru încăpăţânat din interiorul nostru care ne face să insistăm, în pofida oricăror dovezi contrare, că ceva mai bun ne aşteaptă în viitor, atâta vreme cât noi avem curajul să continuăm să întindem mâna pentru a apuca (acel viitor), să continuăm să muncim, să continuăm să luptăm.”

Din contră, în România domină exact acest idealism al viselor imposibile, care ne face să stăm pe margine, în speranţa că alţii vor veni să ne facă viaţa mai bună, fie prin muncă, fie prin luptă. La noi, speranţa înseamnă resemnare şi conştiinţa ancestrală că noi tot aici vom fi şi peste mii de ani. Numai că vom fi atunci cum suntem şi acum, cei mai săraci şi mai de jos dintre naţiile europene.

„America, eu cred cu tărie că putem clădi pe temelia progresului realizat până acum şi putem continua să luptăm pentru noi locuri de muncă şi noi oportunităţi, ori o nouă siguranţă pentru clasa de mijloc”, a concluzionat preşedintele american. „Sunt convins că putem să ne ţinem de promisiunea fundamentală, de idea că, dacă eşti dispus să munceşti din greu, nu contează cine eşti sau de unde vii, sau cu ce te asemeni ori unde este dragostea ta. Nu contează dacă eşti negru sau alb ori hispanic sau asiatic ori nativ american, sau tânăr ori bătrân, sau bogat ori sărac, în putere sau cu dizabilităţi, normal sau pe invers. (Ceea ce contează este că) poţi să ai succes aici, în America, dacă eşti dispus să încerci!”

La care, eu m-am gândit că sunt român, destul de alb, normal şi în putere, cu multă experienţă, pricepere şi cunoaştere, dispus să muncesc din greu şi să încerc să fac bine, aici, în România. Numai că nu pot…