Omul viu si poporul mort

Batranul taranist Ion Diaconescu a dat statul roman in judecata si cere 18 milioane de euro daune morale pentru cei 15 ani de temnita comunista. O binecunoscuta emisiune interactiva a sesizat subiectul si a oprit cativa cetateni din treburile zilnice, solicitandu-le opinia. Majoritatea intervievatilor au cazut de acord ca omul trebuie sa fi suferit mult, dar acum, pe criza asta, de unde sa-i dea statul asa o gramada de bani lui Diaconescu? In glasul multora tremura indignarea cand pronuntau suma, dar afisau o pioasa smerenie, cand evocau suferintele intemnitatului. Ideea cvasi-generala era ca acum nu e momentul, sau ca petentul sa mai lase din pretentii. Ici, colo, cate o insinuare, ca ce-i trebuie lui, la varsta asta, 90 de ani, un purcoi de bani, cand mai de folos ar fi sa se ingrijeasca de cele vesnice. A fost nevoie de interventia hotarata a eternului domn cu caciula brumarie si alura de administrator de bloc deghizat civil pentru ca lucrurile sa fie puse la punct: da’ de ce sa-i dea statul banii astia, adica sa dam fiecare dintre noi cate un euro din buzunar? Ce, noi l-am tinut la puscarie? Sa-i dea aia care l-au inchis!

          Omul, in mitocania lui egoista si agresiva, cu simtul de protectie al activistului harsit de multe, avea dreptate. De ce sa platim toti? Sa plateasca vinovatii! Dincolo de vina colectiva – o nebuloasa compusa din lasitatile fiecaruia dintre noi, cei care am acceptat comunismul, „ne-am acomodat” cu el – exista vini concrete, exista crime, exista responsabili care au dat ordine si responsabili care au executat. A fost un sistem criminal, vinovat de a fi ucis toata floarea romaneasca. Un sistem conceput si pus in aplicare  de indivizi, mii de indivizi cu identitati si biografii reale, nu de fantome. Acestia trebuie sa plateasca. Numai ca, la 20 de ani de la lovitura de stat,  cu exceptia Ceausestilor, si a catorva tutari caraghiosi din CC, toata nomenclatura si toata securimea si toate progeniturile acestora sunt bine mersi. Cu iuteala si nebagarea de seama testate de Revolutia Franceza si consacrate de bolsevici, s-au aburcat in carca noastra. Si, de acolo, ne conduc. Pentru ca ei asta stiu sa faca. Asta e destinul lor tragic. Se sacrifica si ne conduc.

          A existat un moment istoric: condamnarea politica a comunismului de catre Traian Basescu in Parlament, sub ploaia de huiduieli condusa de Vadim Tudor. Putea fi un punct de cotitura. S-a dus. S-a diluat. Apa de ploaie.

          A urmat un raport al Comisiei Tismaneanu, care, chiar asa, plin de lacune si inadvertente, putea constitui o baza de pornire pentru un proces al comunismului. N-a constituit.

          Prin 2007, guvernul Tariceanu a anuntat ca va da o ordonanta de urgenta pentru desecretizarea arhivelor PCR si UTC. Ba chiar se vorbea ca asta ar fi un prim pas spre legea lustratiei. N-a fost. Nu s-au desecretizat.

          CNSAS-ului i s-a promis ca va primi toate dosarele de la Securitate, cu exceptia catorva, doar, care ar periclita, vezi Doamne, siguranta nationala. In rest, demascati Securitatea, voie ca la banu’ Ghica! De toate camioanele alea cu dosare, de care nu mai incapea curtea CNSAS s-a ales praful. N-au demascat nimic. Ticu Dumitrescu a murit neimpacat.

          Institutul de Cercetare a Crimelor Comunismului a ajuns astazi subiect de scandal politic. Cine sa-l conduca? Oprea cu ai lui? Pai e de-ai liberalilor, nu-l intereseaza crimele comunismului, il intereseaza sa-l infunde pe Basescu. Tismaneanu cu ai lui? Pai e de-ai lui Basescu, vrea sa-l acopere. In toata aceasta zarva de mahala, nimeni n-a auzit vorba mare spusa de Tia Serbanescu: de ce e nevoie de un institut de stat, finantat din bani publici, pentru cercetarea dosarelor comunismului? E suficient ca toate arhivele, ale Securitatii, ale PCR, ale UTC, ale Armatei sa fie deschise si tot cercetatorul sa fie liber sa scotoceasca unde are chef. Sa demaste pe cine gaseste. De ce trebuie sa fie cineva investit cu autoritate de stat ca sa cerceteze arhivele?

          Cu totul altfel s-ar pune problema – si asa ar trebui sa se puna – daca s-ar organiza un proces al comunismului. Un proces penal adevarat, dupa modelul Nurnberg. Atunci, da, statul ar trebui sa se implice direct in organizarea sa. Pentru ca el reprezinta poporul. Si ar fi vorba de un proces al poporului roman impotriva comunismului.

          Dar toate astea sunt vorbe goale. In timpul in care eu fac teorii de doi bani, un om sta sa moara. Doru Maries, aflat de doua luni in greva foamei si ajuns o umbra, cere un lucru simplu, mult mai simplu decat un proces al comunismului: declasificarea dosarelor revolutiei. Sa aflam cine a tras in noi dupa 22. Iar statul roman, care ar trebui sa-l reprezinte, sa-l apere pe Maries, ca si pe noi toti, sade cu mainile in san, asteptand ca el sa puna mainile pe piept si sa inchida gura. Sa fie iar liniste.

          Doru Maries, asa aproape de moarte cum este, e mai viu decat noi toti.